de Adriana Lomnășan

La prima vizită în State aveam 22 de ani. Poate de aceea, când am ajuns la avionul de retur și aveam bagaje de două ori mai grele decât limita admisă pentru cală, angajatul de la British Airways a ales să întoarcă privirea de la a doua geantă și să o lase să treacă pe lângă cântar. Așa am ajuns acasă cu toate cataloagele de la câteva foarte interesante universități newyorkeze – NYU, Columbia, Juilliard, etc.

Am lucrat mult timp la eseuri, scrisori de recomandare, CV-uri și texte academice de portofoliu. Dar undeva s-a oprit procesul, nu am ajuns niciodată să aplic. Am rămas cu o mare curiozitate: cum ar fi fost dacă? Mă gândesc acum că poate nu am avut suficiente exemple, poate m-ar fi ajutat să am acces la alte experiențe similare.

Așa că, am povestit cu doi tineri sibieni care au reușit să își trimită aplicația și să studieze la o universitate de prestigiu din UK. Am încercat să îi întreb lucruri care să vă ajute să vă elucidați în privința anumitor avantaje sau dezavantaje ale alegerii unei facultăți din străinătate. Sper că următoarele două interviuri să vă ajute să vă decideți mai ușor dacă studiul în străinătate este o alternativă potrivită pentru voi.

Este vorba de un interviu cu Adrian Borfină, ce a studiat sociologie și antropologie la Essex și de un interviu cu Casiana Lupu ce a urmat The School Of Law din cadrul Essex University.

Experiența Casianei Lupu, The School of Law / Essex University

Cum ai ajuns să studiezi în UK, la ce vârstă, ce ai făcut înainte și cât timp a durat experiența de studiu abroad?

Casiana Lupu: Tot parcursul meu a fost un „haos controlat” de la bun început. De la grădiniță până la liceu am fost pe secția de germană, la liceu m-am dus pe muzică clasică; canto la Liceul de Artă după care m-am pregătit pentru Medicină. Țin minte și acum că eram la meditații la biologie atunci când colega de grupă m-a întrebat dacă nu as fi mers pe acest drum, ce drum aș fi ales. I-am răspuns că aș fi mers categoric către Facultatea de Drept în UK, după care a început overthinking-ul meu. „Măi, dar eu dacă asta îmi doresc să fac, de ce nu o fac?”

Și uite așa, fast forward, am ajuns la 20 de ani în UK, în plină pandemie. Era 2020, restricții peste restricții, iar posibilitatea de a merge cu cineva care să mă ajute de la bagaje la deschiderea conturilor bancare și tot felul de treburi administrative despre care habar nu aveam nu a existat.

Dar m-am descurcat. M-am descurcat cum au făcut-o mii de alți studenți care se aflau în aceeași situație. A fost o experiență care m-a ajutat enorm în tot ceea ce a început să prindă contur ca fiind adult life. Experiența mea de studiu abroad este departe de a fi gata. Momentan intru în ultimul an de facultate. Urmează Masterul și PhD-ul. Deci în următorii 5-6 ani, tot student o să mă găsiți.

Is the grass greener on the other side?

C.L: La climatul găsit acolo, the grass is indeed greener :). Acum lăsând la o parte gluma, asta a fost și întrebarea mea înainte să încep toată experiența aceasta. Menționam mai sus faptul că am fost nevoită să trec singură prin toată hârțogăraia. Cred că ne putem gândi cu toții măcar la o doamnă de la un ghișeu din România, care nu a apucat să-și bea cafeaua de dimineața, cum ne-a tratat când aveam niște întrebări simple pentru care dânsa era abilitată să ne răspundă.

Ei bine, acolo am dat numai de oameni zâmbitori, oameni care la o simplă privire pierdută te ajută fără ca tu să apuci să ceri ajutorul, oameni care te tratează cu respect, oameni extrem de civilizați. După doi ani de UK am mers și mai departe încercând să aflu răspunsul la această întrebare, înscriindu-mă la un internship organizat de Guvernul României.

Mă săturasem de veșnica întrebare „de ce am simțit nevoia să plec din propria țară?”. Interacționând de-a lungul anilor cu studenți români plecați la studii în străinătate, am observat tristețea, amăgirea și frustrarea părăsirii plaiului românesc. „Nu pleci de bine ce-ți este”, probabil este una dintre cele mai întâlnite fraze.

Plecarea mea la studii în străinătate a fost în mare parte datorată sistemului educațional românesc precar care adesea împinge tinerii adulți spre părăsirea acesteia, neîncurajați fiind de un sistem cu mari lacune. Îmi doresc totuși ca viitoarele generații să nu treacă prin frustrarea și tristețea de a sta despărțiți de familie, prieteni și tradiții. Când o să găsesc răspunsul la această întrebare, o să vă dau un semn. Eu încă sunt în căutări aprofundate.

Și reversul întrebării de mai sus: te-ai lovit de vreun fel de prejudecăți odată ajunsă acolo?

C.L: Nu știu exact dacă am fost eu norocoasă, sau nivelul de civilizație este atât de crescut, deoarece niciodată nu m-am aflat în fața vreunui impediment. Oamenii sunt extrem de deschiși. Poate ceea ce a fost mai greu, a fost să scot mentalitatea de Est din mine odată ajunsă acolo și să-mi adaptez gândirea deschisa și liberă, de Vest.

Școala din România vs. școala din „Vest”: trei asemănări și trei deosebiri.

C.L: Sistemul educațional (precum și celelalte sisteme) este extrem de diferit. În „afară” se pune mult accent pe logică si practică. Te pregătesc în mod real pentru tot ceea ce urmează după ce ieși de pe băncile școlii.

Ca și deosebiri avem o listă întreaga. Cred că trei deosebiri cruciale ar fi accentul pus pe logică și practică, instruirea în mod real pentru viitorul job și modul de abordare al profesorilor vis-a-vis de studenți; un aer relaxat și prietenos în care mai tare îți este drag sa înveți. La asemănări stăm puțin mai rău…

Din fericire sau din păcate, depinde de unde privești problema, nu sunt atât de multe asemănări. Aș spune că ambele sisteme te fac (în moduri complet diferite) să înveți, să perseverezi.

Cât de greu e să te autosusții la o facultate străină? Care sunt costurile (euro și timp)?

C.L: Universitatea îți oferă timp de toate. Timp să înveți, timp să te distrezi și timp să muncești. Programul este atât de aerisit încât cine spune că nu ar avea timp de muncă sau distracții, minte.

Eu am ales să mă axez doar pe studiu, nefiind pusă în postura de a experimenta tot student work experience-ul. Și pentru asta sunt extrem de recunoscătoare părinților mei. În schimb, am o groază de prieteni și colegi care muncesc pentru a se întreține.

Nu este un secret faptul ca Marea Britanie este o țară scumpă. Cazarea variază între 300 – 1000£ pe lună, totul depinzând de confortul pe care dorești să-l ai. Pentru mâncare și distracții probabil alți 300 – 400£ pe lună. Dar se poate. Cu susținerea părinților și dând și tu puțin din coate, poți să trăiești binișor.

Ce sunt fake news pentru tine? Ai un exemplu pe care nu ai putut să îl uiți? Dacă nu, poți crea acum un fake news ce ți-ar plăcea să fie citit în masă?

C.L: Cred că toată mascarada din ultimii ani, cu subiect principal Covid-19, a adus valuri și valuri de fake news. De la teoreticieni specialiști în virusologie pe Facebook care explicau ei cum „mai marii” ne cipeaza, la studii științifice aberante făcute de niște așa-ziși specialiști care au dat tot felul de informații eronate.

Din păcate, tot ce ține de digitalizarea societății vine la pachet și cu lucruri mai puțin pozitive. Circulația de informații eronate este atât de facilă încât cu un simplu click you dropped the bomb. Fake news au existat și o să existe mereu. Trebuie doar să trecem printr-o sită a rațiunii și a cercetării tot ceea ce citim.

Puteți citi și despre experiența lui Adrian Borfină aici.