Discuție între Teodora Minea și Andreea Toader pe tema voluntariatului

Câți dintre voi ați avut, la voluntariatele din Sibiu, coordonatori de aceeași vârstă cu voi, sau chiar mai mici cu câteva generații? Eu cu siguranță nu. Și totuși, anul acesta la Astra Film Festival a fost o premieră, atât pentru mine, cât și pentru cei pentru care am fost responsabilă și pentru festival în sine. Am fost sunată într-o sâmbătă dimineața și întrebată „n-ai vrea să te ocupi de o gașcă de voluntari?”. Cum aș fi putut refuza. Am crescut într-un Sibiu al voluntariatelor și al festivalurilor trăite alături de oamenii din spate. Datorez aproape toată formarea mea profesională activităților benevole și interacțiunii non-formale și informale. Trebuia să dau mai departe acest stil de viață activ și implicat și mi s-a oferit ocazia să întorc tot entuziasmul pe care l-am primit de-a lungul timpului. Abia după ce am acceptat provocarea au venit anxietățile și întrebările. Sunt eu în măsură să fac asta, să răspund de organizarea unui departament nou într-un festival așa de mare? Voi avea autoritate în relația cu colegii mei voluntari, de aceeași vârstă cu mine sau chiar mai mari? Mă voi descurca cu Excel-uri și liste de prezență?

Pentru festival elementul noutății era departamentul pe care îl conduceam: Critical Thinking&Public Speaking a venit dintr-o necesitate de dinamizare a sesiunilor de Q&A de la finalul proiecțiilor, a discuțiilor publicului cu cei care au realizat filmele, regizori veniți de prin toate colțurile lumii. Această problemă s-a transformat într-o dorință de a educa publicul și de a activa gândirea critică din timpul vizionării unui documentar. De la întrebarea cum am putea face să avem un public implicat? a luat naștere departamentul-pilot Critical Thinking&Public Speaking. 

La această propunere lansată de organizatorii Astra Film s-au adunat și provocările pe care eu am ales să mi le pun: să fac din această experiență de voluntariat, prima pentru mulți dintre colegii mei, una plină de sens, în urma căreia să rămână fiecare cu ceva, să-și dezvolte abilități și să învețe ceva nou. Mi-am dorit să fie într-adevăr win-win situation și să mă port cu ei așa cum mi-aș fi dorit, ca voluntar, să se poarte coordonatorul cu mine. 

Cu ocazia acestui festival am învățat să încropesc Excel-uri colorate cu programe individuale, lucru pe care nu m-aș fi văzut vreodată să-l fac. Am făcut o sesiune de trei zile de training pentru a cunoaște fiecare voluntar în parte și a se forma și ei ca grup, am învățat să comunicăm între noi, să ne punem întrebări și ne-am antrenat în gândirea critică. Am învățat împreună cu ei și am avut emoții mai mari decât toți la un loc. Coordonatorul este cel care ordonează împreună cu voluntarii, iar asta am încercat să îi fac să înțeleagă. Ei nu sunt forță de muncă gratuită, ci colegi în organizare.

Despre faptul de a fi coordonator de vârsta voluntarilor am vorbit și cu Andreea Toader, ființa pe care o vedeam mai mereu la evenimente, ajutând. Ea a fost singura colegă pe care am văzut-o la voluntariate și după clasa a XII-a, când marea majoritate a tinerilor se opresc din a mai „munci pe moca”. Am dat de Deea anul acesta la Festivalul Internațional de Teatru, era „îndrumător” de voluntari outdoor, așa cum îi place ei să-și spună. S-a simțit ca o mamă a grupului, mediatorul dintre organizatori și voluntari, cea care rezolva toate problemele sau avea contactele necesare să vină cu o soluție. „Omul potrivit la momentul potrivit” era Deea și, chiar dacă de multe ori o depășea volumul de informații sau de stres, se gândea mereu că nu poate să-i lase pe voluntari cu un „nu știu” aruncat la nervi: „ei nu au nicio vină și nici nu știu la cine să apeleze în afară de tine, nu au alte contacte în festival. Cel mai complicat lucru de care a trebuit să țin cont a fost să rămân calmă în unele momente și să fiu cât mai asertivă în comunicarea cu ei” spune Andreea într-o discuție despre experiețele fiecăreia dintre noi. Pentru mine complicat a fost să fac orare, programe și tabele, pe când pentru ea acesta a fost cea mai simplă sarcină. Pentru ea a fost mai greu să-și controleze emoțiile sub presiune, pe când mie mi s-a părut firesc și natural comportamentul disociat. 

Andreea se simțea ciudat în timpul FITS pentru că, spune ea, „eu în sufletul meu încă sunt voluntar. E ciudat să știu că eu sunt responsabilă, când de fapt nu mă simt așa”. Cred că acesta este un sindrom al voluntarului coordonator: duplicitatea relației. Înainte de fiecare decizie ne punem în locul voluntarilor și ne întrebăm oare eu cum aș reacționa?, oare mie mi-ar plăcea?, oare eu aș înțelege cerința asta?. Cred că acest lucru nu poate decât să îmbunătățească relația cu voluntarii, dar și randamentul lor în economia festivalului. Tinerii de vârsta noastră, care de la ecuson de voluntari au trecut la cel pe care scrie staff, motivează în plus colegii să devină mai activi, să se implice mai mult. 

Un lucru curios pe care l-a observat atât Andreea, cât și eu, a fost faptul că nu mai sunt colegi din generația noastră care să facă voluntariat. Dacă la activitățile din liceu ne cunoșteam toți între noi, erau cam aceleași fețe active și dornice să ajute, acum acest mare grup a dispărut și a făcut loc celor care sunt acum la liceu. Mă întrebam unde sunt toți colegii și prietenii mei cu care am făcut voluntariate patru ani consecutivi, în timp ce mă uitam peste un Excel cu numele celor care au aplicat pentru ediția din acesta an. Încercam să îi reperez pe cei cunoscuți, dar erau nume noi. Asta a fost și senzația Deei când s-a întâlnit prima oară cu voluntarii pe care îi gestiona la InfoPoint AFF. Se obișnuise ca atunci când începe un festival să cunoască pe toată lumea, dar după pandemie toate fețele au devenit străine, ca și cum ștafeta s-ar fi predat într-un mod foarte artificial de la voluntarii vechi la cei noi. Am observat că în Sibiu există foarte puțini voluntari studenți, cu toții ne bazăm pe liceeni.

Ca două voluntare fidele Sibiului am început să comparăm, retrospectiv, experiențe de la diferite evenimente. Cari scaune, topuri de reviste, montezi decor, îndrumi publicul către locurile sălii, strângi după spectatori, dezinfectezi, și următoarea zi o iei de la capăt. Multe voluntariate se rezumă cam la aceleași acțiuni din care nu cred că beneficiază altcineva în afară de festival. Ideea de la baza voluntariatului, aceea de a dezvolta abilități noi și de a fi win-win situation, a fost uitată, se pare, de mulți operatori culturali. Da, certificatele de voluntariat ajută la intrarea la facultățile din străinătate, dar acelea ar trebui să ateste abilități dobândite, nu o listă de prezență semnată în timpul festivalului sau condiția fizică ce îți permite să cari. Din acest motiv am organizat cursuri de pregătire cu voluntarii de la AFF, din acest motiv există cursuri de pregătire și la Programul de Voluntariat de la FITS, pentru a dezvolta competențe care vor fi necesare în festival. Competențe sociale, digitale, de lucru în echipă, de vorbit în public, you name it! Și eu și Andreea am trecut prin multe voluntariate și încercăm să facem din experiența colegilor noștri o experiență într-adevăr win-win, așa cum am fi vrut de multe ori că fie și pentru noi. 

Până la urmă fiecare activitate în care te implici, chiar dacă dezinfectezi sau cari scaune, lasă ceva în tine, o fărâmă din ceilalți cu care rămâi mereu și care te construiește. La final te uiți în cutia cu amintiri și realizezi că ești un mozaic foarte colorat.