Despre fotografie, pictură, viață. Interviu cu Arthur Bodnár

de Medeea Munteanu, studentă la Jurnalism, anul III

Născut și crescut în Odorheiu Secuiesc, a absolvit Liceul de Artă Palló Imre, având în spate 12 ani de pian. Mai apoi, au început căutările de sine, absolvind Facultatea de Geografie la Sibiu, încercând, ulterior, diferite joburi. A lucrat și ca fotojurnalist în cadrul unui ziar local. Arthur Bodnar are 38 de ani. Astăzi lucrează ca terapeut Bowen. Însă, acesta a ales să nu-și îngroape latura artistică. Sorbindu-și cu calm cafeaua, Arthur mi-a povestit despre pasiunile sale. În ideea că oamenii pot face orice,  Arthur continuă să își exploreze trăirile și să își testeze limitele. Fotograf? Pictor? Terapeut? Om. Acesta ne îndeamnă să privim lumea fără etichete, făcându-ne curaj să pășim înspre autocunoaștere.

Cum a luat viață pasiunea ta pentru fotografie?

Arthur Bodnár: Prin 2008, eu, fratele meu și cu prietena lui de atunci, am decis să facem o firmă de desing. Adică, făceam desing-ul logo-ului unei firme, motto-ul și toate cele. Atunci am cumpărat un aparat de fotografiat să lucrăm cu el. A mers vreun an jumătate, cum a mers, și cumva, după, aparatul a rămas la mine. Am început să iau aparatul în mână.

Pe atunci eram în Cluj. Și am început să fac fotografii din geam. Locuiam la etajul zece, și de acolo se vedea bine cartierul și luminile, vecinii. Apăsam pe buton și era interesant. Puteam să-mi creez o lume a mea dintr-o lume închisă. Dintr-un apartament îmi deschideam o lume cum voiam, cu fotografia. Ieșeam în oraș, duceam aparatul cu mine. Fotografiam, să zic așa, lucruri reale. Adică, întâmplări din oraș. Asta pentru că eu, din copilărie, nu citeam o carte dacă acțiunea nu mi se părea reală. Mi-am dat seama că mă interesa omul, omul în toate formele lui, în toate planurile, toate pozițiile și locațiile.

În continuare te pasionează asta în fotografie?

Arthur Bodnár: Da, mai mult omul. În toată viața asta, omul și gândurile lui sunt cele mai importante, și cred, cumva, că dacă un om ajută un alt om, sau un om ia contactul cu un altul, lumea se face mai frumoasă. Și, poate, pe urmă am timp să mai fotografiez și peisaje fără oameni, când ne-am făcut noi mai buni, ne-am arătat realitățile, și frumusețea și lucrul urât, dacă există lucru urât. Când într-o fotografie apare un om, cumva te vezi în locul omului sau pe lângă el, și cumva simți și locația din cauza omului. Când vezi un cerșetor și în spate e o clădire, poți face o comparație; sărăcie/clădire mare renovată. Dacă tragi în poză o clădire, nu mai exiști tu în poză, ci există doar clădirea.

Care proiect fotografic pe care l-ai realizat îți este cel mai drag?

Poate îmi plac, într-o fotografie, poveștile. Și pentru ca o poveste să fie înțeleasă și mai bine asimilată, poate îmi place fotografia documentară. Adică, mai multe fotografii pe o temă. Să aibă un început și un sfârșit. Documentară am făcut, de exemplu, aici, în Piața Aurarilor. Am intrat în clădirile oamenilor care locuiesc acolo, am discutat cu ei, i-am prins în tot felul de ipostaze. Am vrut să văd cum trăiesc. Dar, cum să zic.. nici unul nu mi-e drag și toate mi-s dragi. Nu le dau importanță. Nu le dau importanță pentru că eu fac doar ce îmi place, și la urma urmei, rămâne omul, că pentru el fac. Lor, oamenilor, să le fie drag, dacă trebuie să fie drag cuiva.

Cum definești o fotografie reușită?

Arthur Bodnár: Dacă îți rămâne ochiul, din prima privire, două secunde, e ceva cu fotografia, e ceva cu tine față de fotografia aia. După, intră mintea, analiza, intră critica și după omul poate să disece o fotografie. Deci, dacă se uită un om la o fotografie, îi rămân ochii, stagnează cumva, neștiind nici el de ce, cred că fotografia aia este o fotografie bună, o fotografie bună pentru privitor.

Cărui fapt i s-a datorat trecerea dinspre fotografie înspre pictură?

Arthur Bodnár: În martie 2020. Toți cred că eram nevoiți să ne ocupăm cu noi, ceea ce e terifiant. Pentru că dacă ne ocupăm doar de noi, scoatem în evidență liniștea, și liniștea pentru omul modern este egală cu depresia. Dacă n-ai zgomot în jurul tău, rămâi tu singur și ți-e frică de tine și de liniștea aia, și începi să-ți pui întrebări, să te privești și să te descoperi. Și în 2020, prin martie, da. Am început, nu cu curaj, să îmi cumpăr o pânză. Și cu mare, mare frică, pentru că habar nu aveam și nici nu am vrut să mă uit nicăieri și să citesc ,,cum trebuie’’ pictat, m-am apucat. Cu frică și de culori și de forme. Deși, prima-prima oară a fost când m-am despărțit de ultima mea prietenă, acum vreo șase ani. Îmi venea să fac ceva și să uit de toate.

Ca un refugiu?

Arthur Bodnár: Nici nu știu dacă se cheamă astea refugii. Mai demult, eu cum am făcut muzică, tot timpul mă uitam la ăia care erau la grafică: ,,ce m-aș duce eu în clasa lor și să uit de muzică’’. Doar că tot timpul îmi spuneam că desenul ori îl înveți, ori nu există. Parcă ar fi medicină, parcă ar fi orice altceva. Și nu e adevărat, pur și simplu pui mâna pe o hârtie, dacă vrei îți închizi ochii, și te iei cu mâna după imaginea închipuită și începi să tragi linii.

Cum ți-ai defini stilul în pictură?

Arthur Bodnár: Din fericire, habar n-am ce fac, și din fericire nici nu m-am documentat ce stiluri există, să nu-mi pun limite. Chiar este un pictor foarte bun aici, în Sibiu, de care lumea încă nu prea știe. L-am întâlnit la ceva expoziție. I-am scris să-mi țină cursuri de pictură, el nu mi-a răspuns. Chiar i-aș mulțumii că nu mi-a răspuns și că n-am început cu limite. Deci, nu știu ce fac, nici nu mă interesează ce fac. Problema e că totul băgăm în stiluri, și la toate le dăm tot felul de nume. La comportamente, la orice, le dăm, parcă, niște etichete. Și așa nu poți să fii liber, nu poți trăi liber, nu poți crea, nu poți aduce ceva nou.

În ce fel ți-a influențat background-ul tău în fotografie viziunea în ceea ce privește pictura?

Arthur Bodnár: Îmi amintesc de o treabă la care m-am gândit: îmi plăcea fotografia, dar nu mi se părea că,cumva, cream. Bine, nu fotografia artistică, ci asta mai ,,raw’’. Făceam fotografia, arătam ceea ce se arăta prin fotografie, dar parcă îmi venea, cumva, să îmi bag mână în fotografie și să schimb lucruri. Să manipulez fotografia. Pentru mine, ar fi foarte interesant să lucrez pe film și să developez, pentru că în timpul developării poți să manipulezi, poți să lucrezi cu materiale, să îi faci filtre naturale, nu digitale.

Vrei să spui că pictura este mai liberă.

Arthur Bodnár: O, da. Pictura este mai liberă, cu ea poți să faci ce vrei. Poți să lucrezi dintr-un apartament, de pe stradă sau din natură, ceva ce ai în mintea ta. În fotografie trebuie, de multe ori, să cauți ceva ce ai dori tu să arăți. Dacă vreau să fotografiez 800 de oameni care stau unul peste celălalt pe un acoperiș, nu o să reușesc. Cu pictura reușești orice.

Ai vreun artist preferat?

Arthur Bodnár: Îmi plac artiștii care sunt copii în pictură. Îmi place Paul Klee, Henri Rousseau.

De ce îți plac artiștii care sunt copii în pictură?

Arthur Bodnár: Sunt copii colorați, nu complică treburile, deși Klee se juca în picturile lui și în arta lui cu muzica. El avea, cred, și o afinitate pentru muzică. O lua și spre filozofie, deși lucra ca un copil, cumva.

Pe tine te ajută muzica în procesul de creație?

Arthur Bodnár: Da. Mă ajută sunetele faine urechilor, precum imaginile faine ochilor. Probabil cum am făcut și muzică. Dar sunt mai critic la muzică. Ce muzică nu îmi place nu îmi trece pe lângă urechi, îmi rămâne și mă enervează.

Ai avut parte de o primă expoziție de pictură. Cum ai ajuns să faci parte din expoziție?

Arthur Bodnár: O prietenă mi-a vorbit că va fi Noaptea Albă a Galeriilor, și că este un grup unde aș putea să fiu și eu ca expozant.

Ce ne poți spune despre această experiență?

Arthur Bodnár: Acolo am putut expune două picturi și vreo cinci-șase fotografii. Cred că vizitatorilor le-a plăcut. Ce am observat e că erau persoane care mă întrebau dacă e de vânzare o fotografie, pentru că oamenii cred că doar picturi poți să pui pe perete. Dar se pot pune și fotografii, ceea ce în țară nu prea e foarte la modă. Crezând că pictura costă foarte mult, sau că dacă nu te pricepi la pictură nu ai de ce să îți pui pe pereți.

Dar se pot cumpăra, dacă e vorba, și fotografii și picturi, la tot felul de prețuri. Decizi tu, cumpărătorul. Nu prețul artei contează, ci cât ești tu dispus să dai. E ca și când te-ai duce la piața de vechituri. Îmi amintesc că mi-am cumpărat o lampă, și mi-a fost vândută la un preț de eu trebuia să îi dau un preț mai mare, pentru că pentru mine merita lampa aceea mai mult. Deci, ca idee, oamenii pot să își pună și fotografii și picturi pe perete, să își încălzească locuințele cumva.

Care sunt viitoarele proiecte pe care le ai în minte?

Arthur Bodnár: Simplu. Vreau să mă simt cât mai liber, și cred că pictura îmi dă această libertate. Nu-l văd ,,proiect’’, nu-l văd ca ceva pe care să construiesc, ci continui să dansez, eu singur, pe o pânză.

Ce mesaj ai dori să transmiți oamenilor?

Arthur Bodnár: Oamenii să uite de etichete, să se gândească puțin ce înseamnă ,,artă’’. Și artiștii ar fi bine, să zic așa, să nu se mai numească artiști, ci dacă unul e cântăreț să fie cântăreț. Dacă unul e pictor, să nu fie artist, ci să fie pictor. Unul pe care îl întâlnești pe stradă și îți zice două propoziții de la care ți se schimbă viața, nu este artist?