Ne vedem la START!
Fotografii de Laura Bichler
O bodegă dintr-un sat uitat de lume, Betfia, la 20 de kilometri de Oradea, în care găsești țigări cu filtru roșu și vodcă proastă la 4 lei. Cumpărăm ultimele patru sticle de apă pe care le mai aveau și înghețată roz de fructe de pădure. Are gust de nimic vechi ce începe să se dezghețe într-un congelator. Șase bărbați stau de umbră pe o terasă improvizată din câteva băncuțe de bere rupte și peticite pe alocuri. Vorbesc tare și beau vodcă. Stau cu capetele sprijinite de masă sau în mâini și povestesc despre copiii lor plecați prin Spania ca șoferi de dubițe de legume-fructe. Ei nu mănâncă „prospături”, nu-și dau banii pe prostii. Își împart țigările de la unii la alții și merg desculți pe drumul prăfuit. Încercăm să nu ne uităm prea insistent la ei și nici să nu ascultăm ceea ce vorbesc, dar ochii noștri se îndreaptă mereu înspre biciclete. Nu știm cum pot reacționa bărbații triști, nu am mai avut de-a face cu astfel de persoane. Oricât am încerca să nu atragem atenția, este deja prea târziu. De când am ajuns din tură, cu bicicletele scârțâind sub noi și pline de noroi, nu am mai fost slăbite de privirile lor. Ne așezăm pe o băncuță sub aceeași terasă și așteptăm.
Tibor, un bărbat la aproape 50 de ani, slab și înalt, se duce să plătească sticlele de apă și înghețata. El a fost antrenorul personal al campioanei naționale de MTB XC. Acum a renunțat la antrenamentele oficiale cu fiica sa și o îndrumă din poziție paternă. Are costum de ciclist, gambe foarte proeminente și o statură dreaptă, parcă făcând în ciudă tuturor bărbaților triști de pe terasă. Deznădeje, indiferență, reușită, toate pluteau în aerul prăfuit și stătut. Tibor așteaptă să îi punem întrebări pentru a ne povesti reușitele fiicei sale, noi suntem mai mult interesate de modul în care funcționează cluburile sportive de MTB din țară. Încearcă să schimbe subiectul pentru a nu-și da pe față frustrările, dar tot acolo ajungem cu discuția până la urmă. Am aflat că Federația Română de MTB nu este foarte activă, fac din an în an alegeri pentru conducere, dar de anul trecut nu există un președinte, deoarece nu s-a întrunit cvorumul necesar pentru ca ședința să fie statutară. Federația lipsește din peisaj de destul de mult timp, cluburile de ciclism sunt multe, dar nu dau randament decât la concursurile ușoare de amatori, iar sportul nu este nici pe departe bine promovat. Sunt hibe peste tot, ne povestește el, și nu ar vrea să-și lase fiica să continue cu sportul de performanță și pe viitor, cel puțin nu în România. „S-a apucat de sport pentru că i-a plăcut tare mult când mergeam cu familia în ture prin Europa, s-a prins de ea foarte ușor și tehnica și de la 13-14 ani a început să participe la concursuri și să câștige la categoriile de fete”. Ea este în tură și o așteptăm, încerc să nu îi pun lui întrebările pe care vreau să i le pun ei. De la el vreau doar să aflu cum funcționează acest sport și industria din spatele lui.
Când ne-am întâlnit prima oară Tibor ne-a scanat complet, de la echipamente, la biciclete, asta înainte să facem cunoștiință. Probabil el credea că vor veni jurnaliști de la vreo revistă sportivă. A fost vizibil dezamăgit când ne-a văzut pe noi, cu bicicletele noastre de 1400, respectiv 2400 de lei, cu suspensii numai pe față și nu foarte multe viteze. Nici nouă nu ne-a picat bine reacția, dar eram conștiente că bicicletele noastre nu sunt cele mai performante. Bicicleta lui era de ordinul miilor de euro. Am plecat pe traseu, știind că nu se va mai uita în urmă și la noi și că vom mânca praf. „Ne vedem în vârful dealului, la releu!” ne-a spus, și dus a fost. Am împins bicicletele până sus, în timp ce vorbeam despre cum le-am arunca la vale. Ne pușcau schimbătoare, cabluri și pinioane. Credeam că ne vom întâlni pe traseu cu Eszter, ea își face antrenamentul zilnic pe tura asta. Sus la releu ne aștepta tot Tibor, stând la soare și zicând, mai în glumă, mai în serios „mai puteți?”. Răspunsul era evident. „Păi cu bicicletele alea nici eu n-aș putea”. Trecem peste faptul că ne simțim foarte ofensate, și încercăm să închegăm o conversație cu el. După puțin timp a ajuns și Eszti din traseu, dar nu s-a oprit, ne-a salutat din mers pentru că trebuia să-și atingă targetul de timp pentru antrenament. Am luat-o și noi după ea, prin pădure, dar nu am putut ține pasul. Am ales un traseu mai simplu la o bifurcație. Noi am luat-o stânga, ea dreapta. Noi am stat 10 minute să ne tragem sufletul, Eszti urca „The Impossible Climbing Hill”, așa cum este numită porțiunea respectivă pe Strava. Cea mai abruptă coborâre de la „Crater”, în timpul unui antrenament obișnuit o urca de trei ori. Am mers până la marginea pantei, de curiozitate, dar nu am putut vedea baza ei. Parcă urca pe bicicletă o prăpastie. Auzeam cum respirația i se transforma în gemete. Aproape plângea. Respira extrem de greu, aveam impresia că răsuflul ei ajungea până la noi, mișcând frunzele. Ni s-au înmuiat genunchii și ne-au transpirat palmele, de frică să nu îi pocnească plămânii. Am făcut liniște și am așteptat… apoi am aplaudat când a ajuns la noi. Dar ea nici nu a făcut pauză. A „zburat” până în vârful dealului și după a mai făcut de două ori aceeași tură. Noi deja obosisem numai uitându-ne la ea. Și bicicletele ne scârțâiau. Am așteptat-o la acea terasă cu oameni triști, unde sentimentul nu mai era unul de inferioritate, dar nici de profundă admirație. Era ca și cum, de la înălțimea dealului, unde se căuta performanța, ne-am fi coborât la nivelul de la care am plecat, de amatori, poate chiar oameni mediocri.
Când ajunge și ea la masă se face lumină. Ne dăm seama că noi gâfâim mai tare decât ea, deși noi am stat o jumătate de oră la umbră, timp în care am și băut apă și am și mâncat înghețată. Eszti Bereczky are 22 de ani, e studentă în anul 2 la stomatologie și, când nu este la facultate, pune România pe harta ciclismului Cross Country internațional. Traseele de XC sunt acele trasee relativ lungi de teren accidentat, care conțin și segmente de deal, dar și de vale abruptă, în care anduranța primează, nu tehnica. Ea se antrenează aproape zilnic de la 14 ani, cu mici pauze de refacere a mușchilor, și e conștientă că orice antrenament o face mai puternică atât din punct de vedere fizic, cât și psihic. La asta se gândea ea în cele 5 minute în care a urcat „The Impossible Climbing Hill”. „Îmi spun mereu că știu că antrenamentul ăsta mă crește și că o să mă ajute pe viitor. Asta e cel mai greu antrenament, pe care îl fac de 3 ori pe săptămână. În timp nu durează mai mult de 3-4 minute efortul maxim, iar dacă te gândești așa, parcă nu mai e greu. Adică dacă dintr-un antrenament de o oră am două urcări de tipul „Impossible Climbing”, asta înseamnă aproape 10 minute de efort extrem. Nu e așa de mult. Mă apropii de limitele mele”. Fiecare traseu are ritmul lui, trebuie să îl cunoști înainte, ca pe o persoană nouă. Un profesionist știe să simtă ritmul unei linii, al unei coborâri sau al unei urcări, dincolo de gradul de înclinație. Asta este una dintre diferențele majore dintre ea și noi. Ea se adaptează în funcție de traseu, în timp ce noi, amatorii, raportăm totul la noi și la puterile noastre. Pe Eszter au motivat-o premiile de la 14 ani de la concursurile de junioare. Își seta un obiectiv imediat, să urce un deal, sau să facă o coborâre tehnică, indiferent dacă era sau nu în concurs. Apoi a schimbat mediul în care s-a dezvoltat pe plan sportiv. Dacă la început mergea cu familia în ture de o lună de zile prin Europa, de când a început să participe la concursuri a realizat că este o comunitate foarte restrânsă de fete care participă, comunitate căreia i s-a alăturat. Acum face parte dintr-o echipă cu care merge la concursuri prin Europa și prin lume, România nu are lot național de MTB. Ne mai povestește și faptul că mountain biking-ul este sport olimpic, dar, cu toate că țara noastră are sportivi foarte buni pe XCO, nu se poate califica la jocurile olimpice. Sportivii cei buni nu sunt organizați, de obicei se antrenează fiecare separat cu antrenor personal, ca Eszti. Este foarte multă frustrare la mijloc pentru că nici comunicarea competițiilor nu este eficientă, aflând de competiții și cu doar câteva săptămâni înainte. „De aceea România este absentă pe plan internațional. Federația nu își prea face treaba, iar un lot al sportivilor de elită nu există. Fiecare își caută competițiile pe cont propriu. De obicei nu ne spunem unii celorlalți când participăm la concursuri, doar ne întâlnim la start”.
Situația provine de la mentalitatea generală de „cum să-ți trebuiască școală să te dai pe bicicletă?”, de la acei părinți care, bine intenționați, le cumpără copiilor biciclete pentru a nu sta toată ziua la calculator și pentru a se plimba în zilele însorite prin parc. Dar acest sport este mult mai mult decât atât. În primul rând presupune mult respect față de cei din jurul tău, față de bicicletă și față de nevoile ei de îngrijire, presupune tehnică și antrenament, nu numai când e frumos afară, și presupune mult noroi și adrenalină. Eu am descoperit toată această industrie din spatele bicicletei, mecanica, oamenii, după ce m-am dus în cea mai apropiată pădure de lângă oraș. Doar simplul fapt că nu mai simțeam asfaltul sub roți m-a făcut să-mi doresc să mă duc și mai departe, să văd și alte zone, să învăț mecanică de bicicletă, să învăț tehnică. Eu am descoperit toată această lume împreună cu prietenii, din dorința de a ieși din casă după pandemie. Eszti, în schimb, a primit microbul din familie. A învățat să vadă bicicleta ca pe un sport de la 5 ani, să o respecte și să înțeleagă că nu este numai o jucărie, ci este mult mai mult decât atât. Știe că este norocoasă că a învățat asta acasă și e conștientă că nu ar fi avut cum să ajungă campioană dacă nu ar fi crescut în cultura sportului, dacă nu ar fi făcut ture prin Europa cu familia ei cu bicicleta încă de la 10 ani, dacă nu s-ar fi antrenat cu tatăl său. „Cam toți cicliștii de performanță provin din familii de sportivi. Este un mediu foarte închis, nu prea poți să vii din exterior”. De ce? Pentru că nu prea există școli care să te ia de la zero, să-ți explice cum să te înclini în curbe, care e poziția corectă la coborâre și care la urcare. Dacă îți dorești să înveți ai doar YouTube-ul la dispoziție, după cum și Eszti a recunoscut și eu pot confirma.
Cluburile de ciclism, fie el de șosea sau de munte, au niște standarde după care acceptă participanți, nimeni nu acceptă neștiutori. Este o muncă personală de căutare de lungă durată și foarte costisitoare. Dar asta face parte, totuși, din satisfacția descoperirii treptate unei pasiuni noi.
