Text: Oana Ciucă Lázár, editor: Cristina Ghinea

Primul gând a fost să le dăm un „semn” adolecenților că suntem aici, că îi vedem și ne gândim să îi implicăm în proiectele pe care le organizăm cu Asociația Capital Cultural. La revista Exercițiul 18 am lucrat, în cei patru ani, cu zeci de elevi și studenți, care ne-au dus și ne-au plimbat prin lumile lor imaginative, am aflat care sunt bucuriile, nevoile, neputințele. Și-am ajuns și la profesori, și la părinți. Și aici am dat de alte întrebări, greutăți, dar și de nevoia reciprocă de comunicare și acceptare.

Nu putem să gândim proiecte pentru adolescenți fără ca părinții și adulții din jurul lor să fie implicați, să facă parte din întreg procesul. Așa că „Semn că însemni” s-a transformat în locul unde părinții, adolescenții și specialiștii și-au dat întâlnire și au încercat să răspundă la întrebări, să găsească împreună soluții, să se asculte și să se sprijine reciproc.

Peste 100 de părinți au participat până acum în cadrul întâlnirilor de lucru sau de informare, marca „Semn că însemni”, și aproape 80 de adolescenți au venit la atelierele de lucru, să afle cum să facă față stresului examenelor, provocărilor, resurselor și nevoilor în relația lor cu părinții.

Cristina Ösz, Adela Răulea, Iuliana Muntean și Elena Bouleanu sunt psihoterapeutele care au gândit și moderat atelierele organizate în cadrul proiectului „Semn că însemni”. Le-am întrebat de ce s-au implicat în acest proiect, care sunt primele reacții din partea adolescenților și părinților, dar și cum și-ar dori să continue acest proiect.

Oana Ciucă Lázár: De ce ai ales să te implici în proiectul Semn că însemni?

Elena Bouleanu: Am ales să mă implic în proiect din nevoia de a contribui la creșterea conștientizării importanței cunoașterii adecvate psihologice a influenței comportamentului părinților asupra creșterii și dezvoltării copiilor și adolescenților. Cunoașterea psihologică nu este cu adevărat utilă decât în măsura în care este transmisă oamenilor într-un mod adecvat, astfel încât să ajute la schimbarea în bine a relațiilor sociale și creșterea calității vieții.

După experiența primelor ateliere pe care le-ai susținut, cum te-ai simțit? Ce nevoi au părinții?

Elena Bouleanu: După primele două ateliere am avut un sentiment pozitiv față de deschiderea multora dintre cei prezenți, optimism în legătură cu potențialul de înțelegere a cauzelor posibile sau probabile a unor comportamente și schimbarea viziunii despre relația părinte-copil, în special în perioada adolescenței.

Unul dintre ateliere s-a numit „Cum devin părintele copilului meu?”. Tiparul de atașament și stilul parental. Poți să ne spui câteva idei principale în urma acestui atelier, mai ales pentru cei care nu au putut ajunge?

Elena Bouleanu: Marea majoritate a părinților au venit cu nevoia de a fi susținuți în efortul lor de a fi „părinți buni” pentru copiii lor, cu nevoia de a schimba atitudini greșite pe care și le-au identificat, dar pentru care nu aveau alternative mai bune, cu nevoia de informare corectă și utilă, în legătură cu evoluția relației cu copiii lor în perioada adolescenței. Tiparul de atașament pe care îl dezvoltăm în relația cu persoanele de îngrijire (cel mai adesea – părinții) are un rol foarte important în structurarea personalității. Stilurile de parenting reprezintă variații ale normalului în relația cu copilul. În literatura de specialitate, sunt descrise patru stiluri: democratic (numit uneori și autoritarist), permisiv (sau indulgent), autoritar și neimplicat. Fiecare stil de parenting este descris în funcție de doi parametri: gradul de căldură afectivă și gradul de control.

Deseori se face confuzia între un stil parental autoritar și practici parentale abuzive. Nu sunt același lucru. Practicile parentale abuzive sunt întotdeauna distructive și vor declanșa în cele mai multe cazuri probleme emoționale și de comportament la copil.

Primele „lecții” despre cum să fim părinți le primim în copilărie, de la proprii părinți, în consecință, deseori vom regăsi în practicile noastre parentale elemente de la părinții noștri. Practicile parentale abuzive sunt cele care trebuie să fie eliminate cât mai repede din conduita părintelui, însă acest lucru este uneori dificil și cere intervenția unui specialist. În același timp, fiecare familie are dreptul de a seta valorile și principiile educaționale ale copiilor, atâta timp cât acestea sunt bazate pe umanism și adecvare.

Relația părinte-copil la adolescență poate fi foarte dificilă, în mare măsură pentru că adolescentul traversează o etapă în care obținerea independenței și identității este principala sarcină de dezvoltare. Părinții au o oarecare inerție în a-și vedea copiii crescând, motiv pentru care deseori au tendința de a considera orice mică rebeliune a adolescentului o dovadă de nesupunere, impolitețe sau obrăznicie. Sigur că pot apărea situații foarte dificile (unele chiar extreme) și mă refer la comportamente antisociale (bulling, furt, etc.) sau consum de substanțe, situații în care părinții pot fi copleșiți, epuizați; la fel și adolescenții. Cel mai inutil (și uneori chiar distructiv) este ca părinții să rupă relația cu adolescenții. Nu uitați că între părinte și copil, părintele este cel „mare”. El trebuie să poată și pentru sine și pentru copil.

Cum ți-ai dori să se dezvolte proiectul „Semn că însemni”?

Elena Bouleanu: Proiectele care se adresează comunității sunt întotdeauna binevenite și dacă sunt făcute după un plan cu obiective bine definite, care sunt stabilite în funcție de nevoile identificate și construite după date validate de comunitatea științifică, mai rămâne doar să selectăm specialiști cu deschidere spre comunitate și psihoeducație. Proiectul poate cuprinde mai multe aspecte psihologice (afective, comportamentale și de relaționare interpersonală), care să se adreseze, de exemplu, relației dintre părinți-copil-școală, sau părinte-job-cuplu etc.

Interviul a apărut și în format tipărit, în revista Exercițiul 18, numărul 8.