Text: Oana Ciucă Lázár, editor: Cristina Ghinea

Primul gând a fost să le dăm un „semn” adolescenților că suntem aici, că îi vedem și ne gândim să îi implicăm în proiectele pe care le organizăm cu Asociația Capital Cultural. La revista Exercițiul 18 am lucrat, în cei patru ani, cu zeci de elevi și studenți, care ne-au dus și ne-au plimbat prin lumile lor imaginative, am aflat care sunt bucuriile, nevoile, neputințele. Și-am ajuns și la profesori, și la părinți. Și aici am dat de alte întrebări, greutăți, dar și de nevoia reciprocă de comunicare și acceptare.

Nu putem să gândim proiecte pentru adolescenți fără ca părinții și adulții din jurul lor să fie implicați, să facă parte din întreg procesul. Așa că „Semn că însemni” s-a transformat în locul unde părinții, adolescenții și specialiștii și-au dat întâlnire și au încercat să răspundă la întrebări, să găsească împreună soluții, să se asculte și să se sprijine reciproc.

Peste 100 de părinți au participat până acum în cadrul întâlnirilor de lucru sau de informare, marca „Semn că însemni”, și aproape 80 de adolescenți au venit la atelierele de lucru, să afle cum să facă față stresului examenelor, provocărilor, resurselor și nevoilor în relația lor cu părinții.

Cristina Ösz, Adela Răulea, Iuliana Muntean și Elena Bouleanu sunt psihoterapeutele care au gândit și moderat atelierele organizate în cadrul proiectului „Semn că însemni”. Le-am întrebat de ce s-au implicat în acest proiect, care sunt primele reacții din partea adolescenților și părinților, dar și cum și-ar dori să continue acest proiect.

Oana Ciucă Lázár: De ce ai ales să te implici în proiectul „Semn că însemni?”

Cristina Ösz: Motivația mea de a mă implica în proiect are o parte personală și o parte profesională. Și eu am fost adolescentă, ba chiar considerată o ,,adolescentă cu probleme”, și am avut nevoie de un anumit tip de susținere din mediu, iar această susținere a lipsit pentru mine. Îmi doresc să contribui la crearea unei comunități. Noi trăim în relații, iar relația cu contextul nostru lărgit este o relație importantă.

Din păcate, în acest moment, la noi în țară nu există niciun centru de tratament al adicțiilor la copii și adolescenți, și am adunat multă frustrare legată de modul în care se pune problema consumului de substanțe la adolescenți și tineri în România. Această frustare a venit împreună cu o mobilizare a energiei de a ieși dintr-o instanță de victimă a sistemului și de a contribui la o parte din problematica consumului de substanțe la adolescenți și tineri, cu resursele pe care eu le am în acest moment.

După experiența primelor ateliere pe care le-ai susținut, cum te-ai simțit? Ce nevoi au adolescenții sau părinții?

Cristina Ösz: Am avut multe emoții, nu știam cum vor primi oamenii atelierele pe care eu le propun. Până acum am susținut trei ateliere: două pentru tineri și unul pentru părinți. Câteva dintre nevoile pe care le-am observat la adolescenți și tineri sunt: nevoia de a fi văzut, nevoia de a fi auzit, nevoia de a înțelege relația cu părinții, nevoia de a fi informat corect, nevoia de autenticitate și diferențiere, nevoia de siguranță relațională, nevoia de a fi investit cu încredere. La atelierul pentru părinți, pe tema consumului de substanțe, am observant nevoia de a fi informat corect, nevoia de autocunoaștere, nevoia de a depăși rușinea, nevoia de a înțelege relația cu copilul și nevoia de a dezvolta abilități de relaționare.

Pe lângă toate aceste nevoi am observat și deschidere, disponibilitate și motivație pentru schimbare, atât la adolescenți și tineri, cât și la părinți, iar acesta e un factor care mă face să merg mai departe în proiect, să construim împreună acest loc în care să ne simțim în siguranță să vorbim despre subiecte dificile.

Unul dintre ateliere pe care l-ai susținut a fost „Cum să vorbesc cu copilul despre consumul de substanțe”. Poți să ne spui câteva idei principale?

Cristina Ösz: Foarte pe scurt, prevenția începe încă de când copiii sunt mici și introducem noțiunile legate de medicamente, vitamine și relația cu corpul. În funcție de vârsta copilului, vom vorbi despre cât de important este să luăm vitaminele doar într-un anumit mod și într-o anumită cantitate ca ele să ne ajute corpul și vom începe să introducem discuțiile despre administrarea medicamentelor – cum, cât, ce medicamente, ale cui.

Adaptăm aceste discuții la vârsta copilului și, în timp, introducem noi subiecte legate de consumul de tutun, alcool, droguri, dependență, în funcție de ce tip de expunere are copilul (poate există un bunic care fumează, un părinte care consumă alcool, un prieten, alte persoane la școală care consumă, știri despre consum și despre droguri etc.), dar și în funcție de ce aduce copilul în discuție. Este foarte important contextul în care avem aceste discuții. Ar fi bine să discutăm într-un moment în care suntem relaxați, în care facem ceva împreună afară, discutăm după un film; să fie un moment mai degrabă spontan decât unul planificat și cu multă încărcătură. Ca să pot face asta, am nevoie să fiu informat corect.

Pot participa la ateliere de informare, de psihoeducație și de dezvoltare de abilități, pot citi informații din surse sigure precum site-ul Asociației Preventis, unde găsim broșuri despre substanțe, dependență, dar și alte tipuri de adicții, și site-ul Agenției Naționale Antidrog, unde putem citi despre legislație și ne putem face o idee aproximativă despre ce spun Rapoartele Naționale și Europene privind situația drogurilor. Un alt aspect important ține de autoreglarea mea ca adult. E nevoie să explorez care sunt convingerile mele legate de consumul de substanțe, cum acestea sunt influențate de propriul meu consum de substanțe sau de istoricul experiențelor mele cu persoane care consumă substanțe.

Să-mi îndrept atenția către fricile mele, dar și către resursele mele. Cum aș răspunde dacă aș afla că copilul meu a consumat droguri? Cum aș răspunde dacă aș afla că cineva din grupul de prieteni ai copilului meu a consumat droguri? Modul în care răspund acestor situații facilitează construirea unei oportunități de conectare, învățare și focus pe abilități pentru copilul meu sau facilitează crearea unei rupturi în relație, pedepsirea și neîncrederea? Poate să nu fie deloc ușor pentru un părinte să combine ascultarea empatică cu fermitatea, dar aceste două ingrediente îi transmit copilului că suntem împreună în asta, suntem aici pentru el și nu suntem împotriva lui. Desigur, acestea sunt niște direcții de pornire, însă avem nevoie să ne adaptăm discuțiile și intervenția la contextul în care se află copilul și familia.

Cum ți-ai dori să se dezvolte Semn ca însemni?

Cristina Ösz: O altă dimensiune a proiectului care urmează să ia formă este colaborarea cu alți specialiști, medici, artiști, care va avea ca direcții generale educația sexuală, arta, muzica etc. Îmi doresc ca echipa de psihoterapeuți din care fac parte să continue să lucreze la fel de calitativ ca până acum. La început, eu, colegele mele și Oana ne-am întâlnit să facem agenda de ateliere și să stabilim anumite criterii după care să ghidăm atelierele, punând accent pe informația și intervenția evidence-based și pe partea de etică.

Proiectul a plecat inițial de la consumul de substanțe și avem câteva ateliere specifice pe această temă, dar restul atelierelor au în prim-plan relațiile și dezvoltarea de abilități, asta pentru că ne-am uitat mai adânc la ceea ce se află în spatele unei adicții sau a unui comportament de consum. Și dacă mă uit mai departe în viitor, văd un loc, o comunitate de adolescenți și tineri, mai mulți specialiști care lucrează cu adolescenți și tineri, și dacă închid ochii, pot să-mi imaginez cum ar arată clădirea în care ar încăpea toate acestea.