Interviu cu Mălina Cristea

Cum ai ajuns sa studiezi psihologia? Cum de te-ai mutat din București în Cluj?

Mălina Cristea: Printr-o înșiruire năstrușnică de evenimente nefavorabile, care au avut până la urmă un final fericit. Am ajuns de la București la Cluj, cu escală în Anglia. Și de la liceu la psihologie, cu escală în ilustrație comercială.

La finalul liceului, am simțit o mare presiune să merg la facultate în străinătate. Se crease o atmosferă în mediul care mă înconjura, care spunea că asta e calea, sigur. Așa că am urmat drumul ăsta fără să iau în considerare psihicul meu fragil, care se deșira, pe atunci, și ieșind la colțul străzii. În Anglia am început un program de ilustrație comercială. Acolo, fiind suprastimulată de un mediu nefamiliar am simțit pentru prima oară cum anxietatea mea de fundal își poate atinge apogeul și se poate transforma în verișoara ei mai anemică și aplatizată: depresia clinică.

M-am întors acasă simțindu-mă de parcă am pierdut un joc, pe care nici nu voiam să îl joc și cu o dorință arzătoare de a muri. După un an de mers la diverși psihologi și psihiatrii și înconjurată de îngrijorări interne și externe de ,,ce Dumnezeu e în neregulă cu copilul ăsta?’’, m-am hotărât să aflu singură. Cu speranța de a ,,repara” copilul m-am înscris la facultatea de psihologie. Acolo am aflat că nu e chiar așa stricat copilul și trebuie mai mult înțeles, nu reparat. De ce Cluj? Pentru că nevoia de a supracompensa, pentru un an în care m-am simțit ca cel mai mare eșec, s-a trezit brusc în mine și am vrut să merg la cea mai bună facultate de psihologie din țară (conform statisticilor de pe atunci).

Cum simți că te-a orientat/dezorientat facultatea?

Mălina Cristea: M-a ajutat să structurez și înțeleg mai bine lumea din interiorul meu și să învăț să mă împac cu propria mea sensibilitate. Au fost trei ani de validare că nu sunt nebună, ci doar am, probabil, o combinație de gene care mă fac mai reactivă la mediul înconjurător și am crescut fără să-mi procesez anumite traume din copilărie, ca noi toți de alt fel. Mi-a crescut și sentimentul de autoeficacitate. Am zis că dacă pot înțelege (relativ) neuroștiința, genetica și statistica, pot face sigur multe alte lucruri.

Singurul aspect mai dezorientant a fost imersarea în lumea traumelor și a deficiențelor. Pe la final, începusem să văd omul ca un amalgam de date statistice. Sau ca ceva care poate fi studiat într-un mod precis și trebuie constant îmbunătățit. Nu sunt de acord cu perspectiva asta, acum. Uneori e mult mai vindecător să te accepți așa cum ești și să nu tragi constant de tine să devii. Cred că e important să vezi și ce merge bine, nu doar ce e disfuncțional.

Când ai inceput să desenezi/ilustrezi? E și un mijloc terapeutic pentru tine?

Mălina Cristea: Desenez de când mă știu. Am început cu oameni cartofi, când eram mică, care erau un guguloi mare cu ochi și gură, de-a dreptul blestemați. În timp, am avansat și la alte lucruri. Am început mai serios, prin 2016, la finalul liceului, când voiam să aplic la arte. 

Mult timp desenul a fost ceva competitiv pentru mine, fără substanță. Puteam replica bine poze și desenam numai portrete toată ziua. A devenit un mijloc terapeutic doar după ce am terminat psihologia. Și m-am lăsat să le combin pe cele două. Așa am aflat cât de satisfăcător e să exprimi ceva din tine, nu doar să reproduci ceva frumos. E un proces eliberator. Îl mai numesc și proces de desfundare a țevilor. Când exprimi ce ai în tine, te înțelegi mai bine și poți să conții mai ușor sentimentele care păreau copleșitoare înainte. Mai poți lăsa din bagajul emoțional pe care îl cari în cârcă.

Când ai inceput să scrii și poezie, apoi să le imbini?

Mălina Cristea: Poezia a venit după desen. În perioada de depresie clinică. Nu puteam dormi noaptea și nu puteam ieși din pat ziua. Singurul lucru pe care îl puteam face era să scriu poezii. Unele erau absurde și amuzante. Dar, multe dintre ele erau foarte negre și dramatice. Cred că erau un mod de a procesa ce simțeam în perioada aia. Îmi dădea satisfacție să exprim exact ce simt, chiar dacă sentimentul în sine era groaznic. Era eliberator să fac ceva ,,bun’’ când simțeam că tot ce fac e greșit și îngrijorător. Și, mai ales, era o surpriză constantă să aflu că am și eu o voce, după ce am tăcut mult timp din viața mea.

Am început să le îmbin recent, în carantină, cred. Înainte să înceapă pandemia, mergeam la un program de grup, unde scriam poezii. Când s-a terminat, am simțit că nevoia mea de a exprimare a rămăs încă acolo. M-am gândit cum aș putea să o satisfac în continuare și în mediul online. Așa s-a născut pagina de facebook ,,Chiar Așa.’’ unde îmi agasez rudele cu sentimentele mele incomfortabile și încerc să îmi impresionez prietenii scriind poezii inspirate de ei, oferindu-le ca mici ofrande. A venit natural să le îmbin cu desenul, ca mod de prezentare.

Ce înseamnă să fii artist, din punctul tău de vedere?

Mălina Cristea: Înseamnă să înțelegi valoarea propriei tale perspective și experiențe de viață. Să te oprești din a-ți invalida sentimentele și trăirile. Fiecare din noi are un corp unic și o înșiruire de evenimente specifice care l-au format în viața asta. A fi artist, cred, e o asumare, analiză și sărbătorire a propriei existențe. 

În același timp, în mod paradoxal, tot ce e individual e și universal. Am observat că atunci când exprim ceva ce e adevărat și foarte specific pentru mine, rezonează cu mai mulți oameni, decât atunci când încerc să exprim ceva mai general, care cred că ar fi pe placul unui public mai larg. Experiența umană e universală, trebuie doar să fi atent la ce se întâmplă în tine și în jurul tău.

Când lucrezi cel mai bine? Care e procesul de creație la tine? 

Mălina Cristea: Când dau pe dinafară, lucrez cel mai bine. Când simt ceva foarte intens și nu știu ce să fac cu asta, desenul și poezia vin ca niște unelte de procesare și conținere a sentimentului. De multe ori scriu poezii pe la 3 dimineața, că atunci vocea mea critică doarme și eu pot să-mi văd de treaba mea. 

Dar, în ultimul timp am început să văd și valoarea unei practici creative mai structurate. De exemplu, am început să aloc timp săptămânal pentru scris, unde mă așez și scriu tot ce îmi vine timp de 30 de minute sau am un jurnal în care scriu regulat, ca mod de a menține contactul cu ce se întâmplă cu mine. Am și un proiect care se cheamă ,,Simplu și la obiect’’ care a adus mai multă structură în practica mea de desen. L-am început în 2021 ca mod de a cartografia emoțiile mele intense. Mă forțează să stau în fiecare săptămână, cel puțin o dată, la masă să desenez despre ce am simțit zilele anterioare.

Asta când creez pentru mine. La proiectele mai oficiale e alt proces. Cu multă organizare și liste și deadline-uri. Artă seriosă, nu glumă. (Vă rog, angajați-mă.)

Ce speri să se schimbe în următorii ani? În ceea ce te privește, în România, în lume?

Mălina Cristea: La nivel personal sper să mă opresc din tremurat, sincer. Și de frică și de entuziasm. Să fac lucrurile cu mai multă hotărâre și siguranță și să mă organizez mai bine (veșnica problemă). În ceea ce privește lumea largă, mi-ar plăcea să facem ceva să avem în continuare un climat habitabil, să existe o recunoaștere a nevoii de comunitate, să ne amintim că există natură și viața reală, nu doar ecrane și teorii conspiraționiste. Iar, pentru România nu îmi fac multe speranțe. Vreau doar să nu se deșire complet, că îmi place să trăiesc aici, oricât de haotic ar fi. Poate aș vrea să învățăm să ne recunoaștem potențialul și să vedem și ce avem pozitiv, nu doar ce e disfuncțional. (La fel ca în psihologie.) 

Aici poți vedea mai multe despre lucrările Mălinei:

https://www.instagram.com/rough.inc

https://www.behance.net/roughinc

de Oana Ciucă

*Articol publicat în ediția tipărită, Exercițiul 18 #5