Vineri, 8 septembrie, la Teatrul pentru Copii și Tineret GONG Sibiu a avut loc premiera spectacolului „Povești invizibile”, care a reușit să ne poarte, prin intermediul actrițelor Eliza Păuna și Mihaela Rădescu, timp de 60 de minute prin universul persoanelor nevăzătoare. Motivația din spatele procesului prin care a luat naștere spectacolul o puteți auzi aici: https://on.soundcloud.com/vEpEh

Încă de la intrarea în sală, publicului i s-a oferit două opțiuni de vizionare: puteau alege să vadă „totul deodată” sau puteau încerca să se transpună în situația de a descoperi poveștile invizibile „bucată cu bucată” – pentru că ce este lumea înconjurătoare dacă nu „un tot cât o mare bucată”?-, având parte de o experiență auditivă și tactilă inedită.

Am întâlnit spectatori de toate vârstele. Mulți dintre aceștia au fost părinți care au venit împreună cu copiii lor. Spectacolul este și despre ei. Despre legătura de încredere conturată între copilul nevăzător și părintele-ghid. O metaforă frumoasă regăsită în spectacol se referă la mame, portretizate drept: „mamele noastre, păsările noastre”.

„Poveștile invizibile” sunt, însă, și despre frică. Ea poate lua diferite forme, însă în cazul de față răzbate din credința că părintele trebuie să fie tot timpul acolo, deoarece copilul are nevoie permanent de ajutor. Personajul interpretat de Eliza Păuna este de altă părere. „Copiii se descurcă”. O spune hotârât și în mod repetat. Chiar propune o idee curajoasă. „Ce-ar fi să mă împrietensc cu frica? Ce-ar fi să împart cu ea o clătită?”.

Am rugat-o pe Eliza să-mi vorbească despre spectacol, despre legăturile pe care dorește să le creeze între oameni din poziția sa de artist, despre „Poveștile Invizibile” ca experiență de cunoaștere și despre frici. 

Alexandra Bene: Cum a fost pentru tine experiența de lucru?

Eliza Păuna: Proiectul „Povești invizibile” este mai amplu. Până la realizarea spectacolului eu m-am dus în școlile din țară  pentru copii nevăzători. Am ținut ateliere de teatru la Sibiu, la București, la Buzău și la Cluj. Și acolo am avut ateliere cu copiii nevăzători, iar din poveștile lor noi am făcut acest spectacol, împreună cu dramaturga Mihaela Michailov și regizoarea Selma Dragoș.

Munca pentru spectacol a fost o experiență inedită. Eu când am venit cu ideea asta mă gândeam că-mi doresc să caut limbaje noi în teatrul pentru copii și m-am gândit că în cazul copiilor nevăzători pot explora limbajul simțurilor. Pe lângă asta m-a interesat și relația cu părinții. Ce se întâmplă cu părintele când copilul este nevăzător?

Pentru că părintele este ghid. Toți părinții sunt ghizi în viețile copiilor, dar în cazul ăsta mi s-a părut că a descrie lumea unui copil nevăzător te pune la încercare ca părinte mai mult, părinții sunt nevoiți să caute în multe direcții și posibilități ale limbii, ale conceptelor, iar aspectul ăsta are o latură poetică, așa mi se pare mie. Experiența de lucru s-a dovedit a fi inedită. Pe lângă faptul că am petrecut timp cu persoanele nevăzătoare, m-am concentrat asupra auzului și a simțului tactil.

Și tehnic a fost inedit spectacolul pentru că nu am mai lucrat niciodată cu atâtea microfoane de tipuri diferite, cu atenția pe detaliul sunetului și al vocii. Am învățat multe lucruri noi.

Care a fost modul în care ai interiorizat reacția publicului? Ai avut anumite așteptări înainte de începerea spectacolului?

Eliza Păuna: Nu. Nu știi cum o să reacționeze publicul, așa că trebuie să mă aștept la orice. Spectacolul este pentru copii peste șapte ani. Reacțiile lor sunt surprinzătoare uneori. Unii copii înțeleg unele lucruri, alții înțeleg alte lucruri din spectacol, așa că ar trebui să fim pregătiți pentru tot felul de reacții, dar în cazul reprezentației de azi, mi s-a părut că reacția a fost foarte bună. M-a impresionat mult și reacția părinților. S-a lăsat cu multe lacrimi. Apoi la finalul spectacolului pentru prima oară un copil a venit la mine și mi-a mulțumit pentru spectacol.

Noi am mai avut două reprezentații la București, iar la una dintre ele au venit multe persoane nevăzătoare. Pentru ei a fost senzațional. Au fost foarte entuziasmați. A fost un eveniment important. Le-a plăcut foarte mult.

Există un mesaj central pe care îți dorești să îl transmiți?

Eliza Păuna: Oamenii cu dizabilități nu au nevoie de compătimire. Nu au nevoie nici de proiecte artistice care să ne înduioșeze. Acest proiect m-a făcut să mă gândesc la menirea mea ca artist în societate. Dacă artistul simte neputință la anumiți oameni, atunci vrea să îi ajute. Oare ăsta-i rolul lui? Nu cred. Am ajuns la concluzia că m-am înșelat, nu era vorba despre asta, oamenii nu au nevoie de ajutorul meu, artistul nu are un rol de salvator. Artistul întregește legătura dintre oameni. Spectacolul „Povești invizibile” dezvăluie firul invizibil care îi leagă pe toți copiii, indiferent de ce nevoi au ei.

Vorbind despre paralelismul acesta între copiii nevăzători și cei care nu se confruntă cu o asemenea situație, ești de părere că astfel de spectacole pot contribui pozitiv la incluziunea socială a celor dintâi?

Eliza Păuna: Categoric.

Ți-ai propus să explorezi latura empatică a publicului în cadrul spectacolului?

Eliza Păuna: Le propun copiilor să înțeleagă și să aibă un pic din experiența celorlalte persoane. E foarte greu să te pui în pielea unei persoane nevăzătoare. Așa cum mi s-a zis „Degeaba te legi la ochi, că nu este același lucru”. Dar poți să faci un efort și să înțelegi lucruri noi despre alți oameni. Asta poate să contribuie la dezvoltarea empatiei.

Care crezi că sunt cele mai mari temeri pe care le au părinții copiilor nevăzători?

Eliza Păuna: Cea mai mare temere e că nu se vor integra și că nu-și vor câștiga independența. De altfel, foarte mulți părinți au tendița de a întreține această dependență a copilului, de a o alimenta, de a-l angoasa pe copil și mai mult cu propriile frici.

Copiii nevăzători, adolescenții nevăzători se descurcă foarte bine dacă cei din jur le oferă un mediu sigur. Nouă ni se pare că n-ai cum. Ba da, ai cum. Am cunoscut persoane nevăzătoare extrem de inteligente și care fac performanță în profesiile lor, sunt modeste și au umor. Ei m-au inspirat foarte mult.

Fotografiile au fost realizate de Tudor Troanca.

Direcția de scenă: Selma Dragoș

În distribuție: Eliza Păuna și Mihaela Rădescu

Voce: Mihai Dima

Spațiul și instalația tactilă: Gabi Albu

Muzica: Alexei Țurcan

Operator sunet: Claudiu Rusu Costea

Lighting design: Dragoș Petrișor

Un concept de Eliza Păuna