Nu prea sunt adeptul sintezelor și topurilor, probabil pentru că tot timpul uit câte ceva important și realizez asta doar după ce faptul este deja consumat. Nu voi face un top 10 cu cele mai bune filme ale anului, în primul rând, pentru că obligă cititorul la o raportare greșită între niște cifre acordate, iar în al doilea rând, pentru că ar fi o porcărie bazată doar pe gusturi și pe momentul de după amiază de vară la care scriu acest articol, nu ar avea nimic bătut în cuie și poate m-aș contrazice după nici o zi.

Once Upon a Time in… Hollywood
(r. Quentin Tarantino)

Tarantino uimește din nou arătându-ne acum o lume explozivă, colorată și complexă ce îmbină ficțiunea bogată cu lumea industriei americane de film a sfârșitului anilor 60. Un duo legendar și de mult visat: Brad Pitt și Leonardo DiCaprio interpretează rolurile unui actor în declinul carierei sale și al cascadorului său ce îi este și șofer, sfătuitor, servitor și bun prieten. Lângă locuința lui Rick Dalton (Leonardo DiCaprio) trăiesc Sharon Tate și Roman Polanksi aflați la apogeul carierelor lor. Povestea este construită complex și coerent în formula de Pulp Fiction a regizorului, Hollywood-ul flamboiant al copilăriei lui Tarantino apare nostalgic și frumos în lumina șoselelor și al reclamelor multicolore ale perioadei. Mixtura de genuri și referințe cinematografice fac din ultimul său lungmetraj o scrisoare de dragoste adresată unui trecut pierdut și poate, sperăm că nu, o formă de rămas bun a lui Quentin Tarantino pentru marele ecran și spectatorii săi.

nou arătându-ne acum o lume explozivă, colorată și complexă ce îmbină ficțiunea bogată cu lumea industriei americane de film a sfârșitului anilor 60. Un duo legendar și de mult visat: Brad Pitt și Leonardo DiCaprio interpretează rolurile unui actor în declinul carierei sale și al cascadorului său ce îi este și șofer, sfătuitor, servitor și bun prieten. Lângă locuința lui Rick Dalton (Leonardo DiCaprio) trăiesc Sharon Tate și Roman Polanksi aflați la apogeul carierelor lor. Povestea este construită complex și coerent în formula de Pulp Fiction a regizorului, Hollywood-ul flamboiant al copilăriei lui Tarantino apare nostalgic și frumos în lumina șoselelor și al reclamelor multicolore ale perioadei. Mixtura de genuri și referințe cinematografice fac din ultimul său lungmetraj o scrisoare de dragoste adresată unui trecut pierdut și poate, sperăm că nu, o formă de rămas bun a lui Quentin Tarantino pentru marele ecran și spectatorii săi.

US (r. Jordan Peele)

Regizorul american de culoare a surprins pentru a doua oară sălile de cinema cu un thriller original în care ridică probleme rasiale și ale Americii actuale într-o formă fantastică de survival movie combinat cu horror și nuanțe de umor pe cât de sadic, pe atât de credibil. Lumea în care ne aruncă regizorul-scenarist devine un carusel de trăiri și senzații ce mă fac să cred că Jordan Peele ar fi printre puținii oameni ce ar putea ecraniza un Stephen King bun, având în vedere eșecurile continue la care literatura scriitorului american este mai tot timpul supusă atunci când are contact cu ecranul.

Pain and Glory
(r. Pedro Almodovar)

Prin Pain and Glory, Almodovar reușește să își transpună pe ecran propriile amintiri și trăiri reușind să facă din lungmetrajul său un autoportret intim și personal adresat publicului. Povestea prezintă viața unui regizor trecut de tinerețea carierei sale, aflat într-o criză a creației și un impas al vârstei ce forțează personajul la o rememorare a copilăriei și tinereții ce ni se destăinuie într-un melanj între nostalgia frumosului trecut și depresia neîmplinitului prezent. Suntem nesiguri pe tot parcursul filmului cât din viața lui Almodovar este acolo și cât este un imaginar excepțional jucat de Antonio Banderas, granița fiind una subțire. Cu toate acestea filmul rămâne o ficțiune pe care Almodovar ne invită să o vedem ca atare.

Rolling Thunder Revue: A Bob Dylan Story by Martin Scorsese (r.Martin Scorsese)

Documentarul produs de Netflix îl prezintă pe marele cântăreț în mijlocul turneului său Rolling Thunder Revue. Cu toate că, prin titlu, filmul pare a fi o viziune proprie a lui Martin Scorsese, amprenta acestuia este ascunsă în felul în care el adresează filmul publicului, opinia sa asupra lui Bob Dylan și asupra turneului său nefiind direct spuse. Cu toate acestea, o puternică formă de admirație a lui Martin Scorsese față de Bob Dylan fac din cântărețul american un personaj puternic de care America de după războiul din Vietnam avea nevoie. Atitudinea lui Scorsese se ascunde în spatele documentaristului european Stefan Van Dorp ce călătorește pe parcursul turneului alături de Bob Dylan încercând să surprindă cât mai mult atitudinea aproape de idolatrie a publicului american la care Bob Dylan răspundea cald, dar rezervat. Filmările documentaristului rămân totuși incomplete, Scorsese fiind cel care dă formă filmului după mai bine de 40 de ani, generația hippie în care atât Bob Dylan și-a găsit succesul fiind și momentul în care regizorul american și-a început cariera cinematografică.

Anna
(r. Luc Besson, 2019)

O nouă Nikita mai senzuală și europeană jucată de modelul Sasha Luss ne apare ca protagonistă în ultimul film al regizorului francez. Narațiunea amplă și încâlcită duce genul filmului, thriller polițist, la un nivel complet nou ce merită trăit în interiorul unui cinema. Trecând peste scenele de luptă aproape coregrafice, tipice regizorului francez de la Leon încoace, filmul se susține pe sine într-un joc al logicii și încrederii dintre personaje ce aduce suspansul filmelor noir în mijlocul amiezii, intensitatea este susținută de un joc al identității, personajul „decojindu-se” pe parcursul poveștii precum foile de ceapă.

autor: Vlad Popa