Material realizat de Teodora Minea, 19 ani, studentă, Sibiu

Foto: Laura Bichler

Ne-am suit în mașina Laurei și duse am fost. Unde? În Satul Cheia, la un festival de film. Eu mă așteptam la ceva organizat, mă întrebam cum se face că se mai țin festivaluri în timpul pandemiei. Laura știa unde mergem: în inima munților. Mașina am lăsat-o în cel mai apropiat sat, la o oră de traseu marcat cu cruce albastră, prin pădure. Căram după noi corturi și rucsaci de drumeție pentru că eram la munte, și șalvari și ochelari de soare rotunzi pentru că eram la festival. Lucrurile mi s-au clarificat abia pe drum. Cinema sub paie este la ediția pilot, nu era chiar un festival, ci mai degrabă un film cu prietenii la munte, iar Satul Cheia era un fost sat, depopulat după venirea comuniștilor, rămas fără locuitori.

Am simțit acea atmosferă de apropiere pe care nu am mai simțit-o în anul 2020. Am muls caprele pentru a avea lapte la cafea, am mâncat din mâncarea cărată în ghiozdane din sat, ne-am spălat la râu…

Totul era atât de simplu și atât de străin nouă, celor veniți de la oraș. Atunci am aflat că Gabi Suliman trăiește acolo. Tot anul. În inima munților, la propriu. Mi s-a părut fascinant. Dincolo de romantismul ideii de a sta într-o cabană la munte, el s-a mutat la Cheia din mijlocul Bucureștiului, cu toată familia. Copiii lui ne-au fost ghizi și ne-au povestit cum e să locuiești în afara civilizației. Erau obișnuiți să fugă prin munți după cai, pentru a putea face cumpărături din cel mai apropiat sat populat, să mulgă capra de dimineață pentru a avea lapte la cereale. Noi deschideam ușa cortului și în fața noastră se afla vârful Vulturu, două stânci în lumina răsăritului ce făceau umbră pădurii.  

Începuserăm să ne obișnuim cu o viață mai simplă și pentru care trebuie să muncești mai mult. Aveam impresia, după cum spunea și Gabi, că timpul curgea diferit de cel de la oraș, mai lent, mai prietenos cu oamenii, și, pentru ca natura să te accepte, trebuia să te supui regulilor ei. 

Ne-am auzit la telefon după câteva luni, într-o dimineață cu zăpadă la Cheia. Gabi își căuta caii prin munți, la 30 de kilometri depărtare de coliba lui, prin nămeți. Se chinuia să-și găsească animalele înainte de apusul soarelui, pentru a se putea întoarce în siguranță la gospodărie. „Așa e la munte” spunea el gâfâind la urcarea unui nou versant, „caii pleacă și se întorc când vor ei, nu când ai tu nevoie de ei”. Îmi amintesc că și în vară am fost să-l ajutăm să caute caii plecați pe dealurile învecinate.

Când s-a mutat la Cheia n-avea habar de ce avea să i se întâmple. Calculele de pe hârtie, făcute la adăpostul apartamentului din București, nu se aseamănă cu cele din munți, unde nevoile sunt diferite. Crede că a fost jumătate nebunie și jumătate curaj ceea ce a făcut el, împreună cu Cristina și cu copiii lor foarte mici. Din istoriile orale ale bătrânilor rămași în viață și-a țesut o imagine de ansamblu asupra spațiului în care se află, poveste pe care o spune turiștilor veniți la coliba sa muzeu să poposească peste noapte, drumeților care bat munții la pas cu corturile în spate sau celor care vin la el la festival, așa cum mi s-a întâmplat mie. 

Povestește-mi cum ai ajuns în Cheia și de ce.

Prin 2002, 2003, când am început să iau munții la pas mai serios, cam toate ieșirile noastre erau făcute cu cortul în Bucegi, Făgăraș, Piatra Craiului, munți de altitudine mai aproape de București. I-am spus amicului meu în timpul unei drumeții că nu vreau să mă prindă 30 de ani fără să-mi găsesc locul meu. Ideea asta a fost, probabil, și în capul Cristinei, fostei mele soții. Amicul meu, Paul, s-a mutat la scurt timp în Apuseni, Trascău. Inițial i-am spus că pentru mine este mult prea departe, mă gândeam la joburi, la educația copilului, trebuia să fiu relativ aproape de București… 

Am fost la el într-o vară, la 3 ore distanță de Cheia. Când am ajuns acasă am început să caut pe internet informații despre locație, relief, locuitori, vecini. După vreo două-trei săptămâni m-am învoit de la muncă, mi-am luat rucsacul în spate, cortul și am ajuns la Cheia. Întâmplător mi-am pus cortul exact pe locul pe care am casele acum. De dimineață, când am deschis ușa cortului, am văzut acel peisaj, pe care l-ai văzut și tu, care mi-a tăiat răsuflarea. Atunci m-am hotărât ce vreau să fac cu viața mea. Am întrebat-o pe ultima băștinașă din sat cui îi aparține terenul, l-am cumpărat și de acolo a început povestea.

De ce am făcut asta? Pentru că la vremea respectivă se născuseră cei doi copii, David și Alis, iar o viață cu doi copii mici în București ar fi fost extrem de dură. Eu lucram într-o companie ca grafician, eram extrem de solicitat și de stresat, iar Cristina era educatoare Waldorf. Ne-am decis repede să vindem tot din București și să ne mutăm la Cheia. Știam deja că satul nu mai este populat, că mai este o singură locuitoare și cu ea va trebui să ne relaționăm, știam că trebuie să meargă la școală copiii noștri. Am planificat totul în teorie, iar în cei 8 ani de când stăm aici am încercat să o punem în practică.

Ce lucruri îți lipsesc din viața de la oraș?

Viața culturală lipsește. Dacă simt nevoia uneori să merg la un concert, la un spectacol de teatru, la un muzeu, pot să spun că îmi creează o frustrare faptul că nu pot. O idee se naște dintr-un amestec de lucruri pe care le-ai acumulat de-a lungul vieții. Dacă stai închis în interior, între acești munți, în cazul meu, e clar că îmi va fi limitată imaginația de faptul că stau doar în acest spațiu. De aceea, de fiecare dată când am ocazia să ies cu copiii, o facem fără regrete, vizităm, luăm la pas clădiri, muzee, fortificații, și încerc să le explic adaptând informația la vârsta lor și la timpurile noi. 

Cum arată o zi din viața ta?

Diferă de fiecare dată de la anotimp la anotimp. Nu există zi în care să mă trezesc mai târziu de ora 7 și primul lucru pe care îl fac este să mă ocup de animale. Apoi pregătesc mâncarea de dimineață pentru mine și pentru copii. Când era Cristina, se ocupa ea de asta, dar de când a murit, le amestec pe toate, prioritară fiind educația copiilor, după care urmează muncile în curte. Mereu este ceva de făcut în gospodărie, așa că nu prea sunt momente în care să mă plictisesc. Iarna, de obicei, lucrurile astea se întâmplă pe repede înainte pentru că apune soarele mai repede și pentru că este foarte frig afară. Seara este momentul meu de respiro, în care fac baie, mai citesc. Dacă la oraș, ca să faci o baie trebuia să apeși pe un buton și ai apă caldă, la mine procesul durează în jur de 3 ore. Trebuie să tai lemne, să fac foc, să iau apă din râu și să aștept să se încălzească, dar rezultatul este același, poate chiar mai satisfăcător. Totuși apar mai mereu elemente surpriză care îți dau peste cap programul. Acesta este doar nucleul unei zile. În orice caz, între munți timpul se scurge diferit.

Vecini ai?

Îl am pe Norbert, venit din Satu Mare, care stă la o jumătate de oră de mine, și mai am doi pustnici cu care nu prea interacționez. Cu ei nu am nici o șansă să mă întâlnesc, știu de ei doar că există, au alte poteci pe care merg. Vara sunt mulți turiști și sunt două cluburi montane care se mută aici în weekenduri. 

Cum s-a transformat educația copiilor, de la o viață normală, în capitală, la o viață în mijlocul munților?

David mergea la grădiniță când ne-am mutat aici. Din punctul de vedere al informațiilor pe care trebuie să le dai copiilor, al școlii, a fost ușor. Înainte de pandemie eram înscriși la școala din Râmeț, unde mai sunt înscriși foarte puțini copii, iar orele se țin simultan. Noi mergeam o săptămână pe lună la Râmeț pentru că era școală cu internat. În restul săptămânilor stăteam la Cheia și primeam fișe pentru fiecare disciplină în parte.  

A fost mai dificilă relaționarea între copiii mei și alți copii. Totuși, asta se compensează cu prezența părinților 24/7. Pe noi nu ne-a forțat nimeni să stăm normă întreagă la job, de când stăm aici, iar dacă făceam anumite lucruri în casă, îi implicam și pe ei, cumva. Noi, ca absolvenți de psihologie, nu am simțit niciodată că ar avea carențe în ceea ce privește socializarea cu alți copii de aceeași vârstă. 

Cum ai ajuns să transformi una din cabane în muzeu?

Planul nostru, de când ne-am mutat la Cheia, a fost să construim o casă tradițională cu o suprafață mai mare. Voiam să facem asta cu materiale noi, însă în momentul în care ne-am mutat am întâmpinat un hățiș birocratic, lucru care ne-a făcut să strămutăm o casă în paragină din vale, pe care să o recondiționăm astfel încât să putem locui în ea. După ce am terminat prima casă ne-am hotărât să mai luăm o casă, care era mai mare. Am ales să fac asta și pentru că nu pot aduce materiale de construcție noi, nu am nicio cale de acces decât transportul cu caii sau cu spinarea, dar și pentru că pentru turiști este o oportunitate de întoarcere în timp și de a vedea cum se lucrează cu materiale naturale. Este acel miros pe care îl simți când intri într-o casă bătrânească, de 200 de ani.

Festivalul Cinema sub Paie…

Este un proiect născut dintr-o frustrare de-a mea. Atunci când te muți undeva la munte și începi să crești animale, aceste animale te fac oarecum captiv în gospodărie, nu mai poți pleca foarte des pentru că ai cai, capre, trebuie să le dai de mâncare. Într-una dintre verile trecute, prietenii mei din SIbiu m-au invitat la festivalul de film Anonimul de la Sfântu Gheorghe. Mi-am dorit foarte mult să merg, dar nu am avut cum să plec de la Cheia. Atunci mi-am zis că o să-mi fac propriul meu festival, care să fie cam în aceeași perioadă cu cel din Deltă. Eu nu știu nici un festival de film în aer liber la munte, așa că le-am propus asta prietenilor mei. În primăvara anului trecut ne-am hotărât, odată cu venirea pandemiei, când Anonimul era pus sub semnul întrebării, că urmează într-adevăr să îl ținem. În vară am făcut ediția pilot împreună cu prietenii mei și cu ajutorul lor necondiționat. Îmi doresc ca anul acesta să fie o ediție îmbunătățită, dar la fel de restrânsă. Nu vreau să aduc foarte mulți oameni pentru că nu am infrastructura necesară. 

Mai ai alte planuri de promovare a satului Cheia?

Acum doi ani de zile mi-am propus să strămut o moară. Am avut o campanie de crowdfunding, am banii, am moara, am găsit și o construcție pe care să fixez moara, o casă veche care trebuie reamenajată, mai trebuie doar să mă apuc de lucru. Vreau să o pun în funcțiune datorită faptului că în Cheia, prin anii `40, erau vreo 12 mori de măcinat grâne. Mi s-ar părea foarte frumos ca măcar una să reînvie și oamenii să poată să vadă cum funcționează pe viu, practic, nu ca la muzeu, când află din poveștile ghidului.  Plus că și eu trebuie să-mi fac pâine.

Scurt istoric al satului.

Am descoperit o hartă iosefină din 1760 în care era atestat satul Cheia și satele din împrejurimi, care acum nu mai există. Amintirea lor s-a păstrat în niște denumiri de versanți sau zone. Cred totuși că satul Cheia are o poveste mult mai lungă, fiindcă este în apropierea mănăstirii Râmeț care este atestată în jurul anului 1100. Ceea ce am aflat de la bătrânii pe care i-am mai prins în viață din sat și din vecinătate este că undeva pe la 1940, când a fost apogeul demografic în Cheia, erau undeva la 70-80 de familii, adică în jur de 300 de oameni. Erau familii numeroase, cu mulți copii și cu multe mori de măcinat. I-am întrebat de ce s-au stabilit în zonele astea umbroase, într-o depresiune destul de ferită de soare. Mi-au răspuns că s-au stabilit lângă pârâul Valea Cheii, pe care oamenii își făceau aducții de apă, iar în felul acesta își puteau pune mori de măcinat. Sătenii din amonte veneau în Cheia să-și macine grâul și, existând acest negoț, satul a prosperat. În anii `50-`60 comuniștii au adus electricitatea la sat, și odată cu ea, și morile electrice. Ușor-ușor a dispărut acel negoț dintre oamenii de la deal și oamenii de la vale. Și urbanizarea comunistă a jucat un rol decisiv în depopularea satului Cheia. În momentul de față nu mai este niciun locuitor băștinaș din sat în viață. 

Cu Gabi și copiii lui satul are azi o familie. Cu vecinul… fac patru suflete. Suficient să reconstruiești o așezare a cărei poveste să o descopere  turiștii ca noi, atrași de un festival de film în natură.