Interviu realizat de Bleaja Sebastian, Sibiu.

Lucian Todea. Dacă numele lui nu îți sună cunoscut el este un antreprenor și angel investor cu peste 15 ani experiență în industria tech și internet. Primii săi pași în antreprenoriat au fost în 2001 când, la vârsta de 21 de ani a lansat primul său site web, care mai apoi a devenit Soft32 – una dintre cele mai populare platforme de download din lume. Pe lângă business în 2 iulie 2017 acesta a participat la celebra competiţie „Ironman”, una dintre cea mai grele curse de triatlon din lume desfăşurate în Klagenfurt, Austria. Concursul implică 4 kilometri parcurși înot, 180 pe bicicletă și 42 în alergare.

Pentru noi, întâlnirea cu el a fost o experiență extrem de plăcută și foarte informativă.

Cum ai început tu și cum ți-ai dat seama că urmează să faci asta?

Eram student la ASE. Când am ajuns eu în București, adică în primul an de facultate, nu aveam calculator, televizor sau radio. E vorba de anii 1999. Aveam foarte mult timp liber, eram pe partea de economie, finanțe, bănci, asigurări și burse de valori și aveam o pasiune pentru calculatoare. Abia apăruseră calculatoarele și în România și erau cât de cât accesibile. Îmi aduc aminte că eram în clasa a 10-a când am prins primul calculator. Era scump, poate nu chiar ca o mașină, dar era mult mai scump decât în prezent. Eram interesat de câteva cursuri despre micro și macroeconomie unde aveam și un profesor cu care povesteam și dezbăteam, care încerca să ne facă să înțelegem cum funcționează economia. El a fost printre primii care a zis:

„Acum există internetul asta pe care poți să găsești orice informație și asta va schimba lumea“.

Probabil mulți dintre voi nu ați prins în 2000-2001 acel crash.com. Între anii 1996-2000 a fost un fel de gold rush, toate companiile mari, mai ales din Silicon Valley, au început să descopere internetul și atunci au apărut sute de site-uri care încercau să profite de noua idee. Pe vremea aia a apărut Yahoo, Amazon etc. Și imediat după crash-ul din 2000 a apărut și Google și toate celelalte. Pe vremea aceea, chiar dacă începuseră să apară calculatoarele personale, în România era destul de greu să te conectezi la internet. Internetul prin anii `99 costa mult. Erau câteva locații în Sibiu și în București, așa numitele „internet cafe-uri“. Am început să citesc despre toată istoria calculatoarelor, despre cum a început Apple-ul, povestea lui Steve Jobs și mi s-au părut toate lucruri captivante.. Prin 2000 am reușit să aduc un calculator în București și pe vremea aia mi se părea foarte interesant modul în care îți actualizezi sistemul software. Neavând conexiune la internet singură modalitate de a face rost de softuri noi erau acele reviste de specialitate care veneau cu un CD. Îți luai CD-ul, ți-l introduceai în calculator și așa făceai rost de acele softuri. Singura problemă era că trebuia să aștepți în jur de o lună, intervalul la care apărea o nouă revistă, plus că nu întotdeauna găseai ce aveai nevoie. Asta, combinat cu un curs simplu de HTML pe care l-am făcut în facultate, m-a făcut să-mi dau seama că e un lucru pe care pot și eu să îl fac.

În biblioteca facultății s-au montat niște calculatoare care aveau conexiune la internet și aveam voie, după ora 21 sau 22, ca student, să le folosesc. Mă rog, era un waiting list și nu era tocmai atât de simplu, dar puteai să ai undeva la 3 ore de calculator pe zi. Pe atunci mi-am dat seama cum să fac bani. Era un soft pe care îl instalai și care îți afișa reclame. Pentru a face bani trebuia să îți instalezi aplicația care la fiecare 2-3 minute îți afișa o reclamă. Cu cât vedeai mai multe reclame, cu atât făceai mai mulți bani.

Mecanismul acesta mi-a deschis ochii și am realizat că prin internet poți câștiga bani. Pe de altă parte, când am pus toate astea cap la cap, cu faptul că era foarte greu să faci rost de softuri pe vremea aceea, mi-a venit ideea să fac un site web unde să pun softuri pe care lumea să le poată instala. Asta rezolva problema așteptării revistei, plus că îmi permitea să afișez reclame de pe urma cărora, ca webmaster, să încep să câștig o sumă de bani. În șase luni am creat site-ul în limba română soft.ro (Software România), urmând ca în decembrie 2001 să îl public. Interesant a fost că abia la o lună sau două după publicare, traficul a crescut foarte puternic. Lucrul pe care l-am descoperit repede a fost că, în ciuda faptului că site-ul a fost în română, cu domeniu pe România și câteva sute de programe, foarte mult trafic venea din afară, mai precis din Statele Unite. Era foarte greu să faci bani de pe urma unui site în România în acea perioadă, singura modalitate fiind reclamele. Chiar dacă accesările creșteau, nu reușeam nici măcar să îmi acopăr costurile, la momentul respectiv îmi pusesem internet în garsonieră în care stăteam și mai mult de jumătate din banii pe care ii aveam ca student ii dădeam numai pe internet, atât de scump era pe vremea respectivă, sau atât de puțini bani aveam. Atunci am hotărât să fac o varianta în limba engleză și a apărut softrom.net care imediat a evoluat în soft32.com.

Am pornit dintr-un hobby, dar și intuind oportunitatea de a face bani, chiar dacă în primii doi ani nu am făcut profit. Înainte era suficient să spui că faci ceva pe zona aceasta de internet și primeai finanțare, pe tot felul de idei. Au fost foarte multe listări la bursă, iar în momentul în care aceste companii finanțate de diverse firme nu au putut să livreze ce au promis, au dispărut. Cam 80% din companiile listate sau care au luat bani au dispărut de pe piață și asta a creat o situație interesantă în 2001 în care foarte puțină lume mai încerca să facă ceva pe internet, ceea ce însemna că nu era mare concurență pe nișa asta pe care intram eu.

Google a fost una dintre primele companii care, după crash.com, a demonstrat că se pot face bani din internet. La momentul respectiv ei au fost printre primii care au încercat să ofere niște soluții de monetizare și pentru celelalte site-uri. Google a lansat un serviciu cunoscut acum ca Google AdSense. Acesta oferă posibilitatea ca tu, prin intermediul Google-ului, să afișezi reclame pe propriul site. Din momentul în care Google a lansat serviciul acesta, care nu presupunea întâlnirea cu cineva, semnarea unui contract sau negocierea, am început să văd rezultate. După vreo doi trei ani am angajat primele persoane.

Știai la ce te încumeți când ai început?

Bineînțeles că nu. La momentul respectiv în România nu exista ideea de start-up, iar conceptul de antreprenoriat era total străin. Pe vremea aia, cineva care avea o firmă era văzut ca „patron“, termen care nu avea o conotație neapărat pozitivă. Trecuseră abia 10 ani de la revoluție și încă se credea că patronii sunt cei care profită de urmă celor care lucrează pentru ei. Era conceptul ăsta de conducere. Patronii sunt the bad guys. Acest lucru, din păcate, a amânat trecerea la capitalism sau privatizare pentru că au fost foarte multe exemple de oameni de afaceri sau patroni care nu erau neapărat un model de urmat. După revoluție a fost o perioadă foarte gri. Imediat după anii ‘90 era conceptul acesta de bișniță, care vine de la business, bănuiesc. După anii ‘90 nu exista nimic, și aici au apărut oportunitățile de privatizare. Era comun să asociezi ideea de afacere cu ceva negativ. Au mai trecut vreo 10-15 ani până când lucrurile au început să se mai schimbe, să existe mai multe nuanțe, dar încă cred că mai avem de lucru în România la cultura antreprenorială.

Eșecul e un lucru care se întâlnește foarte des, cei din jurul tău, iar cei din jurul tău nu te încurajeză să greșești, ci din contră, te sfătuiesc ca pe viitor să nu mai încerci. Eșecul produce un
foarte mare disconfort. Lumea nu știe că 9 din 10 start-up-uri eșuează, iar acesta este un lucru general valabil, fie că vorbim de România, de SUA, sau despre orice altă țară. În Silicon Valley, spre exemplu, lucrurile s-au dus în cealaltă extremă, fail fast, fail often. Nu a mers un lucru, dar ai rămas cu experiența și ai învățat, get ready for the next one.

Dacă nu vine de undeva din interior, dacă nu rezonezi cu ideea respectivă, renunți, e normal. Dacă iei pe cineva la întamplare de pe stradă și spui „fă asta” și nu reușește, un om normal renunță, pentru că nu are nicio explicație rațională sau nicio motivație interioară ca să insiste. Dacă ceva nu funcționează, renunți. De multe ori, antreprenorii insistă foarte mult acolo unde nimeni nu vede ceva existent. După o perioadă de timp totul are o explicație. Asta poate învață în timp.

Ai avut un mentor? Recomanzi pe cineva începătorilor?

În România nu existau companii care făceau ceva pe internet, iar cele cu care am intrat în contact erau concentrate pe piața din România. Cred că au trecut vreo 10 ani până când au apărut cele care voiau să atace o piață internațională. Eu după un an renunțasem la piața din România. Neavând acele persoane în domeniul tău, te limitezi foarte mult pentru că ai o imagine distorsionată asupra lumii când ești singur. Când există și alții care fac același lucru e altceva. La momentul respectiv nu am fost expus și nu aveam cui să împărtășesc experiența, să văd ce fac alții, cum cresc, era totul destul de limitat. Acum lucrurile arată mult mai bine, sunt fonduri de investiții, inițiative de antreprenoriat, acceleratoare, coworking space-uri… Acum, pe lângă faptul că ai internet și timp liber, există și foarte multe oportunități.

Varietatea de oportunități nu crezi că îngrădește rata de reușită, o diminuează cumva?

Cea mai bună comparație, din punctul meu de vedere, e făcută de Paul Graham și sună cam așa: „un start-up e ca un țânțar, nu ai nicio modalitate de apărare față de alte vietăți care investesc foarte mult în protecție. Singura modalitate de apărare a unui țânțar este atacul, to score, să reușească. Cam așa sunt și start-up-urile.” Au resurse limitate și, într-un timp foarte scurt, trebuie să se ridice așteptărilor și a fi de succes. Fly or die. Dacă păstrăm comparația asta, ai nevoie de cât mai multe start-up-uri care să încerce, e un joc al numerelor.

Ce părere ai de lucrul cu prietenii?

Nu pot să zic că am experiență în asta, dar depinde de situație și de oameni. E clar că există un risc, e la fel ca și cu familia. E clar că poate să complice lucrurile. E clar că cu prietenii sau cu familia nu ești așa de exigent. Pe de altă parte, încrederea în cei apropiați este mult mai mare, dar aici contează foarte mult ce fel de relație este între respectivii oameni și cum pornesc. Primele persoane sunt cele mai importante. Sunt fundația afacerii. De obicei, dacă apar conflicte de decizie sau de direcție, riscul este ca start-up-ul să moară din interior.

Problema care apare în majoritatea cazurilor e ce pui pe primul loc, start-up-ul sau persoana.