Din experiențele unei adolescente care s-a mutat în România pentru un an

Alexandra Lehene are 14 ani. S-a născut în America și locuiește în Chicago alături de familie. E o fire curioasă și curajoasă. La 13 ani, a decis să se mute pentru un an în România de unde vin părinții ei. O vorbă a bunicului a făcut-o să-și dorească să cunoască România mai bine, să învețe limba română ca să poată să o dea mai departe. Să nu cumva să se piardă după câteva generații. 

„Am vrut să învăț limba română ca să pot să împărtășesc și copiilor mei ceva din cultura mea. Chiar dacă m-am născut și locuiesc în America, părinții mei sunt români, și atunci cred că limba română e și din sîngele meu, din istoria mea. ”

Alexandra este în clasa a IX-a la Colegiul Național Silvania din Zalău, liceu pe care l-au absolvit și părinții ei, acum mulți ani. Părinții ei au emigrat în Statele Unite în 2002. Dar vin în fiecare vară în vacanță aici, uneori și de Paști sau de Crăciun. 

Într-o seară, când povestea cu bunicul online, acesta i-a dat ideea să vină în România pentru un an școlar, așa o să învețe mai bine limba română, o să petreacă mai mult timp împreună și o să și testeze sistemul educațional românesc. Alexandra a spus da, sub privirile mirate ale părinților care se aflau în aceeași cameră. Așa că, odată hotărârea luată, în 20 septembrie se afla cu noii ei colegi la liceul din Zalău.

Unele păreri au rămas la fel: mult mai multe teme decât în America, profii de aici mai distanți decât ceilalți, bucuria că poate merge pe jos în foarte multe locuri, oameni mai puțin tipicari, mult timp petrecut alături de bunici, gândul că această experiență o va ajuta să se cunoască mai bine, să-și depășească anumite limite. 

După două săptămâni

Alexandra Lehene: Am avut foarte mari emoții în primele zile, mai ales că nu vorbesc foarte bine româna,  iar gramatica mă confuzează. Nu știam la ce să mă aștept, cum sunt colegii, cum sunt profesorii, cum e să învăț toate materiile în română. Mi-era puțin teamă că nu o să mă acomodez repede, dar nu a fost așa. Până la urmă mi-am făcut prieteni și am intrat în echipa de volei a școlii. Profesoara de franceză vorbește cu mine și în engleză, pentru că eu nu am făcut deloc franceză până acum.

Văd că sistemul e foarte diferit față de cel din America. Acolo aveam mai multă interacțiune cu profesorii. De exemplu, povesteam cu ei despre lucruri și din afara școlii și făceam proiecte în grupe, cu alți colegi. Aici, în România, pare mai strict. Când profesoara intră în clasă, nimeni nu mai vorbește și toți încep să lucreze. Ești scos la tablă ca să spui lecția. Până acum nu am experimentat asta. La matematică, elevii de aici sunt mult mai avansați, subiectele sunt mai complexe, dar încerc să recuperez. Am noroc că mă ajută tatăl meu la matematică, mama mă ajută la biologie, care e și materia mea preferată, bunica la geometrie, iar bunicul la chimie.

Cum e să stai departe de părinții tăi?

Alexandra Lehene: Vorbim în fiecare zi. Când mă gândesc cât de departe sunt, îmi spun că nu-i un an pierdut, ci e un an în adăugare, mai degrabă, pentru că pot să petrec atâta timp cu bunicii mei, am și  străbunici de 90 de ani. Apoi, mi-am dat seama că pot să îmi fac repede prieteni, nu sunt atât de introvertită pe cât credeam.

Care sunt hobby-urile tale?

Alexandra Lehene: Îmi place foarte mult să citesc, să desenez, îmi place biologia și aș vrea să învăț să cânt la chitară.

Dacă ar fi să faci un exercițiu de imaginație, să le povestești prietenilor tăi americani despre România, ce le-ai recomanda să viziteze?

Alexandra Lehene: Păi, cred că i-aș convinge cât de fain îi aici și le-aș recomanda să viziteze muzeele. Avem un muzeu de artă, chiar și unul de istorie. Îmi place să vizitez și bibliotecile. Și dacă ar fi să le spun despre un oraș care îmi place mie, acela e Clujul. Avem acolo o „înghețătărie” a noastră, de câte ori vin cu familia ne oprim și mâncăm.

Cum ti se pare ca sunt înțeleși adolescenții astăzi?

Alexandra Lehene: Depinde. Nimeni nu te poate înțelege cu totul.

Îmi spuneai că îți place mult să citești. Cum te ajută lectura?

Alexandra Lehene: Eu citesc de când sunt mică. Țin minte că și atunci când o așteptam pe mama să mă ia de la școală, aveam tot timpul o carte la mine. Cărțile mă ajută să explorez alte lumi. Poți să vizitezi și alte țări fără să te miști din loc. M-am gândit să scriu și cred că o să mă apuc o dată să scriu ceva pentru adolescenți. Dacă nu o să fie pentru alții, măcar e pentru mine.

Când zici că o carte e bună?

Alexandra Lehene: Asta e ceva foarte subiectiv. Când simt că sunt în altă lume, când simt că pot să fiu altcineva. 

S-a întâmplat să nu termini o carte pentru că nu ți-a plăcut?

Alexandra Lehene: Da. Dar până la urmă tot am citit-o după o perioadă de timp.

Dacă ar fi să aduci ceva din America aici, ce ai aduce?

Alexandra Lehene: Dacă aș putea, aș aduce Mass VR, e un loc unde poti să te joci realitate virtuală cu ochelari speciali și cu un rucsac în spate.

După două luni

M-am auzit cu Alexandra la telefon după două luni. Deja vorbea mult mai bine românește, era mult mai sigură de ideile ei, accentul ardelenesc era la locul lui, iar privirea de ansamblu asupra experienței din România a prins și mai bine contur. În vacanța de două săptămâni a dat o fugă până în America, pentru că mi-a zis că avea un „dor mare” pentru familia ei, câinele lor, pentru patul ei și cărțile din bibliotecă. Acum îi e și mai clar că nu ar putea să stea departe de ai ei prea mult timp, abia aștepta să-și revadă și prietenii. Însă bucuria că a reușit până acum să se integreze bine, îi confirmă că se poate descurca în diferite situații și îi crește încrederea în ea.

Alexandra Lehene: Mă străduiesc să iau note bune, dar pentru mine contează mai mult să înțeleg materia, decât notele. Deși am observat că aici se pune mare accent pe note. Colegi de-ai mei spun că dacă ai note mari, sunt șanse mari să te duci la o facultate bună și să ai o meserie bună. Pentru mine această experiență e importantă pentru că mi-am dat seama că mă pot descurca în situații mai puțin comode, pot învăța în orice condiții, iar cei din jur pot să vadă că și atunci când ești din altă țară, chiar dacă nu se predă în limba nativă, poți să înveți la fel de bine ca ceilalți.

Toată lumea are capacitate de învățare, dar contează foarte mult felul în care înveți. Am citit undeva că ne folosim foarte puțin creierul, iar exercițiile astea de memorare a lecțiilor nu ne ajută pe termen lung. De obicei pun cam multă presiune pe mine, iar anul acesta pentru că e unul experimental, mi-am propus să văd cât de mult pot să învăț fără să mă strezez. Pentru mine contează nu să văd că sunt cea mai bună, ci cât de mult timp investesc pentru a învăța să devin mai bună.

Am mai povestit cu Alexandra și despre oamenii din jur, ce apreciază la ei sau ce modele are. Mi-a răspuns simplu că nu are modele nume mari și foarte cunoscute, ci pe părinții săi care au muncit foarte mult să-și atingă obiectivele, să aibă cariere în domeniile care le plac. Mi-a povestit cum tatăl ei lucra foarte mult, de dimineața până seara, până și-a dat seama că de fapt, nu asta își dorește pentru toată viața lui, ci să petreacă timp cu familia. Așa că a făcut schimbări în carieră, astfel încât să fie mai mult acasă.

Mi-a povestit cum mama ei și-a schimbat profesia și mergea la cursuri când fratele ei era încă mic, iar acum lucrează în domeniul medicinei. Astea sunt exemple pe care Alexandra le-a integrat și a înțeles că fiecare e stăpân pe deciziile pe care le ia în viața, și nu poți renunța la o schimbare care-ți poate face viața mai bună, înainte să o încerci. Iar sfatul ei pentru oricine e să rămână curios. „Oamenii curioși sunt și haioși, nu te plictisesc. Îmi place să cred despre mine că sunt curioasă. Acum m-am înscris la niște cursuri unde pot învăța cum să programez. Și încă mă uit după altele care să-mi dezvolte diferite abilități. Cred că astea o să mă ajute să știu să mă descurc indiferent de situație”.

de Oana Ciucă

*Articol publicat în ediția tipărită, Exercițiul 18 #5