Interviu realizat de Teodora Minea, 19 ani, studentă

Acum o lună, înainte de a se impune restricții peste restricții, Teatrul Gong din Sibiu a avut premiera unui spectacol ce mi-a dat energie cât pentru zece perioade de izolare. Vorbesc despre spectacolul pentru copiii de orice vârstă, Hermann visează. Mereu m-am întrebat dacă am eu o problemă, pentru că îmi place teatrul de păpuși, la 19 ani, dar adevărul este că bucuria cu care se joacă și cu care se trăiește mă copleșește. Este un spectacol dedicat Sibiului, din sufletul tinerei actrițe și regizoare Eliza Păuna, proaspăt mutată aici. Este o capsulă de energie care mi s-a administrat într-o dimineață înnorată de duminică. Totul era atât de cenușiu, însă lumea lui Hermann părea extrasă din cărțile de benzi desenate cu gangsetri și școli care iau foc, cu super eroi din viața de zi cu zi a orașului și cu case care îți sunt cei mai buni sfătuitori. Am ieșit din sala de spectacol toată numai zâmbet, cot la cot cu copiii de 5-6 ani, cu părinții și cu bunicii lor. Am visat frumos și parcă tot Sibiul s-a colorat.

Când ne-am trezit, totuși, mi-am zis că trebuie să stau puțin de povești cu Claudiu (Charlie) Fălămaș, cel care a compus muzica pentru spectacol…

Cum a fost lucrul la Heramnn visează?

A fost foarte intens și cu năbădăi pricinuite de pandemie. Spectacolul trebuia să iasă undeva prin luna martie, doar că, fortați de starea de urgență, a trebuit să scoatem o variantă aproape finală, cu public intern, filmată, pentru a putea relua repetițiile. Cu o săptămână înainte de premieră am revenit asupra filmării și am finisat totul, actorie, muzică. Pot să zic că lucrul la Hermann visează s-a întins pe o perioadă de 7 luni. Ne-am apucat în februarie și l-am scos în octombrie.

Eliza Păuna mi-a propus să fac muzica. Din felul în care a început să se contruiască specatcolul mi-am dat seama, sau ne-am dat seama, că o parte din trackuri trebuie înregistrate, altele cântate live. Am lucrat împreună cu un prieten, Matli, m-a ajutat cu editarea sunetului. Așa a început să se contureze. Practic muzica pentru acest spectacol nu a fost așa cum o știm cu toții, note muzicale pe o partitură, ci o muzică în care implici sunete din viața de zi cu zi, semafor, sirene, motoarele de pe stradă.

Cât de diferită este muzica de teatru față de muzica de concert?

Ele la bază au cam același principiu, trebuie să emoționeze. Nu numai sunetul emoționează, ci și textul, versurile, timbrul vocii, mesajul. Toate astea există și în teatru și în concert. Cred că este acelați nivel de dificultate, atâta timp cât de conectezi cu mesajul spectacolului. Când am compus muzica pentru Hermann știam ce vrem să spunem prin ea, aveam în cap o schemă. Știam că și părțile care se voiau serioase trebuiau să fie jucăușe, pentru că erau văzute de un copil, am mers pe o notă jucăușă, simpatică. Când compun muzică, indiferent că este de teatru sau pentru trupă, nu mă gândesc neapărat la niște reguli de compoziție, ci la starea pe care o am în acel moment. E ușor în momentul în care te lași liber și ești sincer.

Ce visează Hermann? Este visul lui Hermann visul orașului Sibiu?

Povestea lui Hermann poate avea loc în orice alt oraș și în orice alt loc de pe pămâtul acesta. Acum povestea are loc în orașul Sibiu, dar poate fi transpusă și în alte spații, orașul este doar un pretext. Visul, de fapt, se întâmplă la alt nivel și cred că fiecare dintre noi am trecut prin asta. Mie încă mi se întâmplă să mă duc pe stradă și să fiu într-un vis, să știu că trebuie să ajung la Telekom să îmi plătesc internetul, dar în același timp eu sunt într-un univers paralel.

Practic Hermann visează să fie liber, visează ce visăm cu toții în viețile noastre. Prin Hermann reînvățăm să nu ne pierdem copilul din noi și bucuria de a visa, de a spera că ceea ce se întâmplă în jurul nostru poate fi mai bun prin noi. Dacă încetăm să mai visăm, încetăm să și vedem realitatea din jurul nostru. Pentru că, din vis, noi formăm realitatea așa cum o vrem noi.