de Marta-Nicola Solomon, studentă la Jurnalism, anul II

Am resimțit lecturarea acestei cărți ca pe o coliziune între mine și eul meu virtual. Poate că și alți tineri din gen Z au parcurs volumul cu senzația unei inconfortabile controverse cu ei înșiși sau, mai precis, cu senzația conștientizării unei distanțe tensionate între sinele autentic și cel ficțional, re-creat prin intermediul rețelelor sociale. Și poate că unul dintre meritele principale ale volumului semnat de Mihnea Măruță, jurnalist și doctor în filosofie, e tocmai acesta.

Identitatea virtuală – Cum și de ce ne transformă rețelele de socializare îți deschide larg ochii și te silește să privești dincolo de ecrane, de like-uri și de urmăritori, te determină să privești înăuntrul tău. Autorul ne conduce, de-a lungul celor zece capitole, prin analiza fenomenologică a ceea ce se întâmplă cu noi, cei reali, atunci când ne expunem în mediul virtual. Ne argumentează persuasiv cum, identitatea virtuală, ca proiecție a ființei noastre în mediul online, ni se construiește cumva independent de controlul nostru, atât timp cât intenția noastră de a ne arăta întâlnește mereu interpretarea capricioasă a celorlalți.

Abordând problema identității din perspectivă filosofică, Mihnea Măruță, constată, printre altele, că identitatea noastră virtuală este o producere a unei techne, adică a ceea ce filozofii Greciei antice denumeau artă. Artă realizată prin poiesis, concept grec ce se traduce prin ,,aducere înainte’’. Ne întâlnim, așadar, și cu multe trimiteri filozofice de-a lungul lecturii, de la Aristotel la Heidegger, dar redate într-un mod explicit. Pentru o mai mare accesibilizare a sensului diferitelor concepte, codurile QR, de la finalul fiecărui capitol, trimit la video-uri explicative ale autorului.

„Eul real devine atras – la limită, obsedat – de reprezentarea sa din rețea.”

Cartea m-a făcut să mă întreb câți dintre noi am devenit, fără să ne dăm seama, mici Narciși ai zilelor noastre, îndrăgostiți nu de reflexia noastră din apă, ci de imaginea virtuală pe care ne-o ajustăm cu fiecare postare. Autorul expune și explică și factorul de risc pe care-l reprezintă rețelele sociale, secreția de dopamină ce se produce la fiecare semn de valorizare din partea celorlalți, generate de like-uri sau alte mici interacțiuni. Deși nu e nimic greșit în a ne simți bine, pericolul adicției rămâne o mare problemă a supraexpunerii în social media care poate avea repercusiuni serioase asupra echilibrului nostru psihic.

Cu fiecare expunere în social media – arată Mihnea Măruță – utilizatorul își adaugă mască după mască, arătând doar aspectele plăcute, agreabile, cele pe care le consideră de apreciat. În fond, nimic ieșit din comun sau nemaiîntâlnit, căci și în viața reală, atunci când cunoaștem o persoană, cei mai mulți dintre noi vrem să facem cea mai bună impresie și să ne ascundem defectele. Există însă și persoane care-și postează momentele mai puțin bune sau defectele.

Deseori, rețelele sociale ne lasă impresia că râmânem în urmă, că alții progresează (personal, profesional etc.) într-un ritm mult mai rapid decât noi, iar de aici senzația de frustrare și neîmplinire pe care o resimțim, fiind permanent conectați și tentați să ne comparăm cu ceilalți. Așadar, când moralul ne este scăzut pentru că nu avem mașina pe care o are influencerul pe care-l urmărim sau nu reușim să fim atât de plini de energie precum vedem la alte persoane, să luăm în calcul că părțile mai puțin bune, de cele mai multe ori, sunt ascunse.

,,Ceea ce nimeni nu știe despre tine e ceea ce-ți permite să te cunoști pe tine însuți’’

Don DeLillo

Așa începe ultimul capitol în care autorul ne propune o ,,despărțire de sine”, despărțire cu care ne mai întâlnim și de-a lungul cărții, prin evidențierea a cum ne lăsăm fermecați de exteriorul frumos și nu mai punem accent pe interior.

,,Dacă sinele ar fi un vas de lut, stoicii ar muncii toată viața să-l umple. Noi, cei de azi, nu contenim a-l arăta altora din toate unghiurile posibile, mai ales când n-am turnat cine știe ce substanță înăuntru. Simulăm că vasul nostru conține ceva doar pentru că există.’’

O generalizare ușor injustă, dar care te provoacă la introspecție și încurajează la o sondare mai profundă a propriului sine. Poate că, implicit, conține un îndemn de a arăta și cum îți umpli vasul.

Nu am fost niciodată persoana care să se piardă cu orele în scrolling sau să creadă tot ce afișează influencerii pe rețelele sociale, dar postez, reacționez și distribui ce-mi place sau ce mi se pare interesant cu prietenii. În ciuda unor opinii cu care nu rezonez întru totul, găsesc această carte extrem de utilă, căci ne ajută să înțelegem și să conștientizăm modul în care ne comportăm în social media.

O altă calitate a cărții lui Mihnea Măruță constă în capacitatea ei de a ne stârni reflexivitatea și de a ne stimula ființa critic-interogativă din noi. În ce măsură ceea ce postez mă reprezintă cu adevărat? Cui folosește conținutul creat sau distribuit de mine? Cine sunt eu cea/cel vizibil(ă) în social media. Cât de mare e distanța dintre eul meu real (și complex) și eul meu din social media?

Identitatea virtuală – Cum și de ce ne transformă rețelele de socializare este, în esență, o carte care ne provocă să ne chestionăm alegerile, o carte care ne ia de mână și ne arată toate acele locuri care se află în spatele mediului virtual și, nu în ultimul rând, ne face să ne gândim cât de important e să trecem fiecare postare printr-un filtru al conștiiței, înainte de a aplica alte filtre ispititoare pe care rețelele sociale ni le oferă, de altfel, cu generozitate.

Ca imagine principală a fost folosită coperta cărții.