de Danusia Reulea, studentă la Jurnalism, anul III

Cunoscut pentru faimoasele sale fotografii de landscape, Jeno Major este un peisagist cu o poveste unică. De la un vis din copilărie, și anume acela de a deveni șofer de camion, artistul a ajuns, în tinerețe, să lucreze în construcții, devenind, în cele din urmă, un artist pasionat de teatru și de fotografie. În prezent, deține aproximativ 200 de premii obținute la diverse concursuri, fiind recunoscut mai ales pentru fotografia simbolică „Solitude”, preluată, de altfel, și de National Geographic. În prezent, artistul Jeno Major, în vârstă de 59 de ani, lucrează ca păpușar la Teatrul „GONG” din Sibiu, iar în timpul liber este fotograf. Vă relatăm mai jos crâmpeie dintr-un destin de poveste, împletite cu câteva imagini care poartă amprenta inconfundabilă a artistului. 

Din construcții în teatru, descoperind pasiunea pentru fotografie  

Jeno Major a devenit cunoscut în lumea fotografiei mai ales prin volumul „ARCHAIC”, care reprezintă esența muncii lui de o viață. Fotografia de peisaj reprezintă pentru Jeno o pasiune de aproape un deceniu. Artistul își împarte timpul între scenă și drumeții. Ca păpușar la Teatrul „GONG”, el este extrem de dedicat teatrului pentru copii și nu consideră că muncește, atâta timp cât iubește ceea ce face, fotografia fiind, pentru el, cealaltă împlinire artistică din viața lui. 

Povestea acestui parcurs este inedită, deoarece Jeno Major și-a dorit, în copilărie, altceva, mult mai modest.  

„Am luat carnetul pentru camion, dar n-am profesat niciodată, am ajuns în construcții și din construcții în teatru, fără să am nicio treabă cu partea culturală până atunci”.  

Artistul Jeno Major mărturisește că îi este foarte recunoscător fostei soții, căreia îi datorează faptul că a devenit un păpușar talentat, având astfel posibilitatea de a aduce bucurie pe chipurile a sute de copii, atunci când „se joacă” foarte serios, pe scena Teatrului „GONG”. 

Perseverență, curaj și înfruntarea unor inerente riscuri, pentru cadre memorabile 

Jeno Major ne povestește că au existat trăiri dificile în viața lui, precum emoțiile și lipsa încrederii în sine, însă a reușit să treacă peste ele. „Am avut trac pe scenă și mai am și acum la fiecare premieră, și nu numai. Momente dificile au fost, dar nu într-atât încât să mă facă să renunț. Din contră, m-au impulsionat să merg mai departe.”  

Cât despre pasiunea pentru fotografie, s-a aflat deseori în circumstanțe vitrege, care i-au pus viața în pericol. „M-am întâlnit de câteva ori cu ursul, iar odată era să fie destul de rău! Am fotografiat și în condiții extreme, la -18 °C, și pe vânturi de peste 200 km/h, la rafală. Au fost rase sute de hectare de pădure, asta în Dolomiți. În Austria, am avut parte de avalanșe, era să mă prăvălesc într-un hău de câteva sute de metri. Dar cineva acolo sus mă iubește! Au mai fost inundații, alunecări de teren, am fost sechestrat în Apuseni, n-am putut trece un râu vreme de trei zile până s-au mai domolit apele, am pățit multe prin peregrinările mele!”  

Teatrul, un ajutor neprețuit în evoluția lui de fotograf 

Două domenii diferite, dar pentru Jeno Major ele se combină într-un mod fericit. Teatrul și fotografia l-au ajutat să exceleze atât pe plan profesional, cât și personal într-o perpetuă căutare de sensibil și de frumos. 

„E o plăcere să le fac pe amândouă și nu cred că sunt atât de străine una față de alta. Cel puțin, așa cred, că teatrul m-a ajutat foarte mult în dezvoltarea mea pe plan fotografic. Am jucat în multe spectacole, am văzut multe scenografii, iar toate astea au contribuit la evoluția mea, având o bază, prin scenografii și estetica frumosului învățând să fac o compoziție bună, fără să aglomerez lucruri și elemente inutile într-un cadru. Când fac câte un cadru, eu sunt ca la spectacol, ceea ce văd dincolo de viewfinder e o altă lume, mă transpun și mă contopesc cu ea, mi se pare a fi o lume mai bună și mai pură, și chiar este la propriu având în vedere că ceea ce fotografiez eu este viața satului românesc, cu tradițiile și arhaicul lui, cu oamenii lui, care sunt de departe mult mai curați sufletește și mai aproape de Dumnezeu decât cei de la oraș. Pe lângă asta fac fotografia de peisaj, unde, din nou, caut să surprind aceleași lucruri, natura virgină, în starea ei cea mai pură!”  

„Nu aș înlocui camera foto cu telefonul niciodată”  

Tehnologia a devenit deja o foarte mare provocare pentru anumite joburi și meserii. Nu mai e un secret pentru nimeni faptul că inteligența artificială a pătruns în domeniul fotografiei, prelucrându-le cu o rapiditate inimaginabilă în trecut. Întrebat dacă ar înlocui vreodată camera foto cu un telefon pentru a crea fotografii mai bune, Jeno Major refuză categoric, deși recunoaște că noile media au avantaje incontestabile.  

„Pe vremea aparatelor pe film era mult mai greu (cred, pentru că nu am prins acea epocă, fac fotografie de nouă ani); pentru a realiza o fotografie, trebuia să te gândești foarte bine și mai îndelung până să apeși pe declanșator, pentru că filmul avea 24 sau 32 de cadre pe care le puteai face și era păcat să le irosești. Acum, în epoca digitală, e mult mai ușor, vezi totul pe display și poți să te corectezi instantaneu. Era digitală are avantaje și dezavantaje, acum apariția noului AI, a inteligenței artificiale pune un pic de presiune și sperie o seamă de fotografi că și-ar putea pierde obiectul muncii, însă rămâne de văzut ce amploare va lua acest lucru.

Mi s-a întâmplat și mie să-mi fie contestate unele fotografii pentru că nu ar fi fost făcute de mine, ci de această inteligență (iau asta ca pe un compliment), însă eu am niște principii pe care nu le încalc. Nu că ar fi rău să creezi o imagine în AI, însă după părerea mea nu mai este fotografie, este deja altceva, un alt gen care, da, poate fi artistic. Fiecare se adaptează cum poate, unii mai repede și mai bine, alții mai încet. Eu sunt un atehnic, nu m-a interesat niciodată ce „rotițe” se învârt într-o cameră foto, am pus întotdeauna preț mult mai mare pe partea artistică a fotografiei. Mulți oameni se pierd în aceste lucruri tehnice și pierd esențialul, frumosul în sine, care poate deveni artă!”  

O poveste de la -18 grade și un cadru pierdut pentru totdeauna  

Jeno Major povestește una dintre cele mai intense experiențe din viața de fotograf, aflat în Munții Dolomiți, iarna. „M-am trezit cu noaptea în cap să merg la răsărit în Passo Giau. Zăpada era destul de mare, în unele locuri ajungea peste genunchi, iar vântul bătea tare, 80-100 km/h. Am ajuns foarte greu în locul dorit, înaintând foarte greu prin zăpadă. Mai era puțin și ar fi trebuit să răsară soarele, poate 10-15 minute, când ceea ce am văzut în fața ochilor părea ireal. Eu am plecat să fotografiez răsăritul, dar, spre ignoranța mea, n-am știut că în acea zi e Luna Sângerie, situată foarte aproape de Pământ, și care părea (și era) mai mare ca de obicei. Am văzut-o târziu după ce a apărut de după niște piscuri golașe. Peisajul era fantastic, parcă de pe o altă planetă, cu acea Lună imensă, colorată roșiatic, care trona semeață deasupra piscurilor golașe ale Dolomiților. Era un cadru fantastic, era și blue hour (ora albastră), cerul era colorat în nuanțele specifice crepusculului, ce mai, era ceva de vis!

Aveam trepiedul la mine, dar abia am reușit să-l fixez din cauza vântului puternic, iar mâinile îmi erau înghețate bocnă (erau -18 grade anunțate), însă din cauza vântului cred că se resimțeau mai puternic. În fine, una peste alta eram în „sevraj”, cum am spus și mai devreme, și am făcut peste 100 de cadre, dar din păcate nu a reușit niciunul; n-am putut focusa din cauza vântului. Toate fotografiile erau mișcate! Asta am văzut, bineînțeles, doar când am ajuns la pensiunea unde eram cazat. Acela a fost un cadru de care mi-a părut rău că nu l-am reușit, pentru că nu te întâlnești prea des cu o astfel de situație.”  

„Când fotografiez intru în sevraj”  

Pentru Jeno Major nu există un loc anume să fotografieze, el este ghidat doar de propria lui pasiune. 

„Nu-mi propun nimic, las totul să curgă. Merg încotro bate vântul. Locuri frumoase sunt peste tot în lume, fiecare țară are specificul ei, peste tot ai câte ceva de făcut, însă parcă tot România e mai frumoasă, poate și că îmi trag rădăcinile de aici!” 

Artistul spune povești splendide prin imagini, recreând o lume atemporală pe care ne invită să o explorăm și noi cu ochii sufletului și cu uimire copilărească. „Când fotografiez, de multe ori mi se întâmplă să trăiesc sentimente și emoții care cu greu pot fi exprimate prin cuvinte, intru într-un sevraj când văd câte un cadru cu potențial și toată ființa mea tresaltă. Apoi, e și sentimentul foarte plăcut de după, când primești feedback pozitiv de la oameni și vezi că poți bucura niște suflete cu fotografiile tale.”  

Întrebat care e fotografia lui preferată, Jeno a răspuns că îi este imposibil să aleagă:  

„(…) toate îmi sunt foarte dragi, toate au o poveste în spate și în toate există o frântură din sufletul meu. Volumul ARCHAIC este un EU divizat.”