Merg adolescenții la psiholog? Cu ce probleme? Cum reacționează cei din jur când aud de psiholog și ce rol au părinții și prietenii când vine vorba de dileme, probleme, întrebări ale tinerilor. Am mers într-un cabinet de psihologie cu un set de întrebări și nelămuriri vizavi de adolescenți, comunicare, limite, internet. Ne-a răspuns Elena Bouleanu, psiholog clinician principal, psihoterapeut în formare, doctor în psihologie (Lector universitar la ULBS, specializarea Psihologie). Lucrează ca psiholog autonom (practică privată) din 2004.

De la ce vârstă începe adolescența?
Vârsta este un reper adecvat pentru modificări bio­lo­gice, mai degrabă. Adolescența nu vine doar cu modificări biologice. În afară de acestea, apar modificări în ceea ce privește gândirea (cognițiile) și dezvoltarea psihosocială (identitatea socială și interacțiunile sociale). Prin ur­mare, adolescența doar din punct de vedere biologic poate fi raportată la vârstă. Celelalte două dimensiuni nu mai au vârsta ca reper, ci un sistem de achiziții, de competențe sau sarcini de dezvoltare, așa le denumim în psihologia vârstelor.
Undeva între 12-13 ani e limita inferioară (de debut) a adolescenței, deși specialiștii vorbesc de unele fluctuații, iar limita superioară este până undeva către 18-19 ani. După unii autori, limita superioară ar merge chiar până la 21 de ani, când vorbim de adolescența târzie. Acestea ar fi marjele largi de vârstă, cu unele diferențe și în funcție de mediul socio-economic-cultural în care copiii trăiesc, dar și în funcție de spațiul geografic.

Cum ajung adolescenții la psiholog?
De obicei, împinși de la spate de părinți. Mai curând din îngrijorarea sau disperarea părinților. Am avut și cazuri în care adolescenții au venit în cabinet pentru că le-au spus părinților să-i ducă la psiholog pentru că au nevoie să discute cu un specialist. Este bine de precizat faptul că este obligatoriu ca părinții să știe de intenția adolescentului de a merge la psiholog, deoarece, fiind minor, nu poate semna un contract cu psihologul, iar acesta nu are voie să lucreze cu adolescentul fără acceptul părintelui. Dar acestea sunt cazuri destul de rare. Cele mai multe cazuri sunt acelea în care părinții vin la cabinet cu adolescenții spunând „Eu nu mă mai descurc. Nu mai știu ce să fac. Nu mai am soluții.”

E perioada în care adolescenții sunt greu de înțeles? E nevoie de o atenție specială din partea părinților?
Da. Cred că este primul lucru pe care îl spun părinților într-o ședință de parenting, pe care obișnuiesc să o fac separat cu ei indiferent de vârsta copilului: Adolescenții au nevoie de foarte multă atenție. Și da, poate fi dificil de înțeles pentru părinți faptul că adolescentul își schimbă foarte ușor starea (dispoziția), valorile și gândurile.

De ce?
Pentru că schimbările sunt atât de mari, de dramatice la această vârstă. Schimbările survin atât din punct de vedere biologic (dezvoltarea unor centri specifici în creier, modificări ale schemei corporale sub influența schimbărilor hormonale), dar și psihologice. Sunt autori în psihologie care descriu dezvoltarea în termeni de criză. Din această perspectivă, la adolescență, criza de dezvoltare este – obținerea independenței. Schimbările de stare pot surveni și de la o oră la alta. Indispoziția, de exemplu. Într-un timp foarte scurt poate trece de la bucurie la furie sau tristețe, aparent fără motive.

Și atunci unii dintre ei pot gestiona schimbările și alții nu?
Da. Adolescenții, ca orice copil sau adult, trebuie priviți individual. Suntem unici și irepetabili sub toate aspectele. Într-adevăr sunt adolescenți care se autoreglează mai ușor, mai repede decât alții, unii mai greu, iar alții nu se pot regla deloc și atunci vorbim de tulburări psihice grave unde e nevoie de intervenția medicului specialist și al psihologului clinician și psihoterapeutului. Există o serie de tulburări psihice (unele chiar severe) care își au debutul în perioada adolescenței. Capacitatea de autoreglare emoțională și integrare în grupuri sociale reprezintă doi parametri foarte importanți pentru sănă­tatea psihică în adolescență.

Care e relațiA părinte-copil atunci când vin la psiholog? Se simt ei vinovați? Dau vina pe copil?
Relația părinte-adolescent diferă de relația părinte-copil. În mod natural, odată cu instalarea adolescenței, între părinți și adolescenți apar tensiuni. În unele familii aceste tensiuni sunt rezolvate mai ușor, în altele tensiunile pot atinge cote alarmante, uneori până la separare. Adolescenții sunt prin natura lor mai impulsivi în acțiuni și decizii, iar în cazul în care nu au vrut să fie aduși la psiholog, se pot opune prin refuzul de a frecventa ședințele. Tensiunile apărute în relația părinte-adolescent reprezintă principala modalitate prin care adolescentul își dezvoltă o imagine de sine independent de imaginea pe care i-o oferă părintele. Această etapă este obligatorie în procesul de dezvoltare a independenței. Sunt părinți care vin în cabinet cu gândul și sentimentul vinovăției, considerând că ei au făcut sau n-au făcut ceva de ajuns în relația cu adolescentul. Sunt alți părinți care dau vina pe mass-media, pe școală, pe adolescent, pe internet, pe orice altceva. În ambele cazuri, este nevoie de o abordare terapeutică a întregului sistem familial, nu doar a adolescentului.

Și adolescentul?
Prima dată dau vina pe părinți. Și, din păcate, în unele cazuri chiar au dreptate. Rareori dau vina pe ei înșiși. Ca să te poți învinovăți ai nevoie de insight, de perceptie de sine. Învinovățirea are și ea două tăișuri. Există acel mod sănătos de a te raporta la propriile greșeli și este și modul patologic de a te raporta la anumite comportamente, care merge în cealaltă extremă. Deseori întâlnim la adolescenți o stimă de sine scăzută, iar acest lucru are efecte negative în plan comportamental, în planul gândirii, al performanței, în plan social și chiar în plan biologic.

În ultimii ani, care sunt problemele cu care se confruntă mulți adolescenți?
Cele care au legătură cu capacitatea de a interacționa în condiții optime și probleme de decizie privind parcursul școlar și profesional. În ceea ce privește capacitatea de a interacționa, mă refer la interacțiunea cu ei înșiși, cu familia, prietenii, școala, autoritățile, mediul. Este o nevoie stringentă a adolescentului de sens și semnificație, derivată din nevoia de independență. Se manifestă o tendință spontană de explorare și risc, motiv pentru care deseori adolescenții adoptă comportamente deviante de la normă. Uneori consecințele pot fi constructive, uneori sunt distructive. Unele dintre aceste conse­cințe se referă la consumul de substanțe, dar ar fi bine să avem o dezbatere separată pe acest subiect „fierbinte”.
O parte din presiunea din familie, școală și societate pe care o resimt adolescenții (mai ales în mediul urban) se datorează, cred eu, accesului la informație. Adolescenții sunt din ce în ce mai informați în legătură cu orice. Deseori își creează o imagine falsă asupra realității și asupra așteptărilor de la sine și ceilalți, lucru care poate duce la frustrare, sentimente de inferioritate sau superioritate.
După părerea mea, este un decalaj destul de mare între nivelul de informare la care ajunge adolescentul foarte devreme (și este bine să aibă acces la informație) și capacitatea de selecție și integrare a informațiilor în sistemul lui de existență. Problema este cum își selectează informația și nu faptul că se informează. Sursele de informare și calitatea informării trebuie să fie problema noastră, a adulților (familie, specialiști, societate). În acest sens, dezvoltarea gândirii critice de la vârste cât mai mici este esențială.
Întrebări precum: „când și cum să-mi încep viața sexuală?”, „ce profesie să-mi aleg?”, „cine sunt eu?” sau „care e sensul vieții?” sunt teme pe care familia și școala ar trebui să le dezbată deschis și onest cu adolescentul. Adolescenții sunt avizi de răspunsuri și dezbatere. Le place să-și spună părerile, uneori chiar cu agresivitate. Dialogul în familie și în școală este esențial pentru dezvoltarea optimă la această vârstă. Limitele, normele și regulile sunt absolut necesare, dar ele trebuie adecvate mediului și vârstei. La o extremă sunt părinții autoritari care se folosesc de prerogative parentale într-un mod abuziv spunând: „Eu decid, eu sunt părintele tău, faci cum îți spun eu!”, fără să ofere adolescentului șansa de a-și expune opinia, și în consecință să poarte un dialog cu adolescentul. La celalalt capăt se află părinții hiperindulgenți sau părinții neimplicați care lasă totul la latitudinea adolescentului și care nu ghidează.
O altă problemă pe care o întâlnesc în cabinet în lucrul cu adolescenții o reprezintă relațiile romantice. Pentru adolescenți, despărțirea de un prieten / o prietenă cu care au fost două săptămâni, poate fi dramatică. Unii adolescenți nu vorbesc părinților despre aceste „supărări” din diverse motive (cel mai frecvent fiind feedback-ul inadecvat din partea părinților).

Și asta pentru că poate nici părinții la rîndul lor nu au avut parte de o educație solidă.
Da, unul dintre factorii determinanți la apariția unor probleme este factorul familial. Dacă în contextul familial se întâmplă lucrurile inadecvat, abuziv sau disfuncțional, foarte probabil viitorul adult va avea disfuncționalități la rândul lui.

Le preia fără să își dea seama?
Da, pe cele mai multe. Preluăm mult mai multă informație inconștient, comportamente și atitudini transmise non-verbal. Mai degrabă adolescentul preia din model decât din sfaturi. Mediul familial normal este acela în care există relații sănătoase, limite sănătoase între părinți și copii, între generații. Nici relațiile complet fuzionale, nu sunt sănătoase. Adolescentul nu se poate dezvolta ca individualitate dacă atașamentul și dependența sunt atât de mari de existența părinților (sau a bunicilor). La polul opus vorbim de limitele stricte, rigide, când adolescentul nu are acces la părinte, la deciziile familiei, sau la dificultățile familiei. Părintele poate cădea în două capcane: prima se poate exprima astfel – „dacă eu am făcut, trebuie să facă și el/ea” – și cea de-a doua se poate exprima – „dacă eu nu am avut parte, măcar el/ea să aibă!”. Ambele sunt experiențe disfuncționale ale părintelui.

Unde se refugiază adolescenții atunci când au probleme?
În ultimii patru-cinci ani pe siteuri de socializare. Noi adulții trebuie să fim cu mințile deschise și cu judecăți foarte bune în ceea ce privește accesul sau interdicția a tot ce înseamnă mediul digital. Decât să îi interzici unui adolescent accesul, gândește-te ce poți face tu în familie astfel încât adolescentul din casă să nu aibă nevoie să se refugieze în altă parte decât în familie și în grupul de prieteni.

Care e cel mai greu lucru în discuția cu adolescentul?
Să-i câștigi încrederea. Lucrăm uneori la asta și două-trei ședințe. Nu facem altceva decât creăm relația terapeutică. Este categoria de client în cabinetul de psihologie cărora le câștigăm foarte greu încrederea și se pierde extrem de ușor.

Cum?
Prin disimulare. Adolescenții înțeleg extrem de ușor un adult care disimulează. Un psiholog care disimulează interesul pentru tema adolescentului va fi detectat imediat. Deci, dacă nu există o curiozitate autentică, sănătoasă, un tratament fair-play al adolescentului în cabinet, el va pleca, va renunța la terapie. Mi-au plecat câțiva adolescenți de-a lungul timpului. Uneori aș fi avut ce să fac, alteori nu aș fi avut. Și noi învățăm tot timpul, cu fiecare caz pe care îl întâlnim.

Povestind cu colegi de-ai mei de la revistă, îmi spu­neau ca o problemă mare este acce­sul foarte ușor la consumul de alcool, etno­botanice etc. Întâlniți multe astfel de cazuri?
O, da! Și multe cazuri în care familia, într-un mod inadecvat nu vorbește despre asta. Am întâlnit cazuri în care părinții bănuiesc că adolescentul e posibil să consume sau în mod cert consumă dar nu discută despre asta niciodată.

De ce?
În unele cazuri pentru că ei nu fac față. În alte cazuri intervin brutal cu niște reguli de tipul „dacă te prind te omor sau te dau afară din casă”. Vreau să fie clar un lucru. Acestea sunt comportamente disfuncționale, în mod evident. Înainte de toate, după părerea mea, părintele trebuie să fie atent la emoția care îl duce pe adolescent la consum.

Studiile în psihologie arată că cei care ajung să consume în mod constant sunt cei care experimentează stări emo­­­ționale negative, au dispoziție depresivă. Nu ori­­­ce persoană ajunge să fie vulnerabilă în fața substanțelor. Și din nou ajungem la autoreglaj. Pentru că sunt adolescenți care reușesc să își regleze aceste stări emoționale în mod natural prin interacțiune cu familia, prietenii sau cu specialiști, în timp ce alții nu reușesc să facă lucrul acesta. Ei, cei care nu reușesc, de regulă provin din familii în care părinții la rândul lor nu au știut, nu au avut strategii de a face față ei înșisi la problemele vieții. Și atunci vulnerabilizăm acel sistem de convingeri fundamentale „core beliefs” ale adolescentului despre propria persoană, despre cei­lalți și despre viitor. Un adolescent care va gândi mai degrabă negativ despre acestea, va fi și tentat să găsească niște strategii prin care să se simtă bine. Pentru că majoritatea drogurilor acționează în acest sens.

Care sunt atuu-urile adolescenților de azi?
Sunt multe. În primul rând, această capacitate incre­­dibilă de a gesiona tot ce înseamnă mediul digital. Capacitatea de a gestiona cantități foarte mari de informație, au o deschidere foarte mare spre expe­rimentare și noutate. Sunt foarte crea­tivi, sunt mult mai dezinhibați la modul sănătos decât generațiile anterioare.
Pe site-ul OMS (n.a Organizația Mondială a Sănătății) am găsit o referire la sănătatea adolescenților. Poli­ticile de sănătate la nivel de națiune, precizează OMS, ar trebui să aibă în vedere în mod special această cate­gorie. Spuneam la începutul discuției noastre că adolescenții sunt categoria de inflexiune, și dacă nu avem grijă de această categorie de vârstă din punct de vedere al sănătății, al dezvoltării, al resurselor, ei vor deveni niște adulți disfuncționali la rândul lor, și socie­tatea în ansamblul ei se dezintegrează.
Cred că nu suntem suficient de educați noi sau de bine informați în legătură cu rolul important pe care îl avem în creșterea și dezvoltarea adolescenților. Avem de învățat… de multe ori chiar de la ei!

autor: Oana Ciucă Lázár

ilustrație: Daria Pîrvu