de Alexandra Bene 

Am început să devin din ce în ce mai interesată de subiectul dependențelor în urma unui film pe care l-am văzut, împreună cu o prietenă, într-o seară, la Este Film, la Centrul Ion Besoiu. Povestea transpusă acolo m-a dat peste cap și mi-a ridicat o serie de întrebări. Anumite secvențe mă făceau să mă chircesc pe scaunul cinematografului, fiind de o mare duritate.

Este vorba de Toxikoma, filmul lui Gábor Herendi, bazat pe romanul autobiografic semnat de actorul Győző Szabó, care urmărește cei mai dificili ani din viața actorului, care s-a confruntat cu adicția de droguri. Filmul se axează pe întâlnirea acestuia cu psihiatrul care i-a fost alături în procesul de recuperare. 

Adesea, după vizionarea filmelor, obișnuiam să discut diferite secvențe cu prietena mea în drum spre casă. Ce mi-a rămas în minte și mi-am impus să nu uit a fost următoarea metaforă: 

„Ești într-o cușcă cu un tigru care doarme. Tigrul are o coadă foarte lungă. Îndrăznești să calci pe ea?”

Nu doar filmul m-a făcut să devin din ce în ce mai curioasă în legătură cu acest subiect. Este unul greu, dur, dificil de analizat, de înțeles. Cred că, dacă ar fi să facem un exercițiu de sinceritate, vedem adicția peste tot în jurul nostru. Zilnic. În diverse forme. Cu cât sunt mai aproape de formele – uneori disimulate – sub care e prezentă, cu atât mă zdruncină mai tare. 

Urmărind filmul la 22 de ani, m-am gândit cât de mult mi-ar fi plăcut să îl văd încă de la 14. Cred că m-ar fi ajutat să privesc diferit lucrurile. Să iau mult mai în serios gravitatea consecințelor anumitor acțiuni și să înțeleg cum adicția, fie ea cea de o substanță ori manifestată la nivel de comportamente – precum adicția de jocuri de noroc, de muncă ori de cumpărături – îți poate schimba viața într-un mod negativ, afectându-te atât pe tine, cât și pe cei dragi ție. 

Dependența ca refugiu

Văd educația cu privire la acest subiect un kit de salvare pentru situațiile prin care te aruncă viața. Nu văd, în schimb, slăbiciune acolo unde – poate din afară – așa este interpretată. Cred că dependența este un refugiu. Din fața fricii, a unor remușcări ori a propriilor sentimente pe care nu suntem pregătiți întru totul să le simțim. Pe care le suprimăm cu orice preț. Însă, care continuă să iasă la iveală. Vulcanic. Devastator. E prea dificil să te joci de-a „v-ați ascunselea” cu tine.

Eu față de ce sunt dependentă?

Într-un proces introspectiv, mi-am făcut curajul să aflu care este adicția mea. Eu față de ce sunt dependentă? Într-una din ședințele de terapie, am aflat răspunsul. Adicția mea este cea față de autoritate. Este nevoia mea constantă de primire a confirmării pe care nu pot – în continuare – să mi-o ofer. Confirmare care mi-ar plăcea să vină sub forma: „Este în regulă, Alexandra. Faci bine ceea ce faci. Este suficient cât faci. Nu trebuie să demonstrezi nimic. Ești suficient de bună. Ai voie să greșești. Este ok dacă faci lucrurile în felul tău, ele pot ieși bine și așa.” 

„Be perfect” și „please others”

În jurul satisfacerii acestei nevoi mi s-au conturat de-a lungul timpului un set de atitudini: „be perfect” și „please others”. Când scriu aceste rânduri, la mult timp după ce mi s-a adus în atenție predilecția către manifestarea acestor atitudini, mi-o imaginez pe Alexandra mică, dezorientată, uitându-se în stânga și în dreapta în căutarea unei aprobări. Pentru mine, această aprobare este echivalentă cu acceptarea venită din partea celorlalți.

Dependența față de autoritate s-a creat în cadrul dinamicii relaționale din cadrul familiei mele și s-a manifestat o bună parte din viața mea prin raportare la tatăl meu, față de care am fost și sunt în continuare foarte apropiată.

Atât că am remodelat, pe parcursul timpului, gradul de autoritate cu care îl învesteam. Mă găsesc, însă, în continuare în ipostaza de a realiza, aproape inconștient, un transfer de autoritate către o altă persoană pe care o consider importantă pentru mine ori la care mă raportez drept model de urmat în momentul în care tatăl meu nu este prezent.

Așteptările mele din partea respectivei persoane fiind aceleași: să îmi confirme că sunt suficient de bună, că nu sunt de o sensibilitate atât de mare încât să mă frâng la fiecare reproș, că pot să îmi respect propriul ritm în modul în care fac pași prin viață. 

Teama de eșec

Este destabilizant pentru mine să iau propriile alegeri. Îmi este de atât de multe ori teamă să încerc diferitele lucruri, având în minte ideea de eșec, căruia o să îi urmeze un reproș, pe care nu îl voi putea obiectiva, ci îl voi interioriza sub forma „Ceva este în neregulă cu mine. Îmi este specific”.

Cred că până acum a fost nevoie de nenumărate ori să mă reculeg și să încerc să reclădesc o versiune, sper eu, mai bună de-a mea. Să recontextualizez. Să nu mă mai autoblamez. Să îmi fac curaj și să îmi consolidez încrederea în mine. 

Dependența este de cele mai multe ori un simptom, iar ce putem face noi, ca formă de empatie față de ceilalți și într-un gest de compasiune față de noi, este să încercăm să-i găsim cauza și să învățăm cum să o tratăm astfel încât ea să nu devină element constituent al vieții noastre. 

Credit foto: Jon Tyson

*Articolul a apărut în nr.7 al Exercițiului 18, ediția din toamnă