de Ștefania Cinezan

Anul acesta, la începutul lunii mai, am avut ocazia să moderez interviul cu talentata scriitoare Cristina Chira, autoarea volumului de proze scurte „Raluca nu s-a culcat niciodată cu Tudor”. Anunțul că eu voi fi cea care va modera interviul în fața cercului de cititori pasionați din Peda citește m-a luat prin surprindere. Nu voi minți, am avut mari emoții, dar acestea au început să se dizolve când am cunoscut-o pe Cristina Chira, o persoană caldă și prietenoasă, cu simțul umorului și multe povești captivante de spus. Interviul a curs natural, întrebările continuau să vină din public, iar răspunsurile au fost foarte aproape de noi, care abia așteptam să mai primim un sfat sau să ascultăm o povestioară. Cred că toți am luat acasă câte ceva din cele discutate în cadrul călduros al Peda citește și că ne-am bucurat de atmosfera creată împreună.

Ștefania Cinezan: Pentru cei de aici care nu au avut ocazia să vă cunoască, vă puteți descrie pe scurt?

Cristina Chira: Mi-am dorit întotdeauna să scriu, nu știam de unde s-o apuc, nici nu am avut curajul. Am făcut Facultatea de Arhitectură. Când am terminat-o, am hotărât că voiam să încerc să scriu, chiar dacă voi da greș. Am plecat în Anglia, am locuit acolo câțiva ani, am plecat și în Spania, m-am întors în România. Îmi plac foarte mult poveștile. Am o pisică.

Dacă ar fi să vă descrieți folosind trei cuvinte, care ar fi acelea și de ce?

Cristina Chira: Perseverență – pentru că am primit o grămadă de refuzuri de-a lungul timpului. Nesiguranță – e o chestie cu care mă lupt constant, deși mi s-a spus că atunci când vorbesc sau apar în public par foarte încrezătoare, dar asta e masca pe care am creat-o în timp. Caring – îmi place să cred că țin la oamenii din jur și că investesc foarte mult în relații.

De când pasiunea pentru scris? Dar cea pentru lectură?

Cristina Chira: Mi-a plăcut dintotdeauna să citesc, de când eram copil. Nu aveam telefoane, nu aveam program la televizor, așa că citeam foarte mult, iar când au apărut aceste lucruri mi-am dat seama că cititul îmi aduce ceva ce nu obțin din filme sau din postări pe net. Iar de scris, cred că bunica mea care îmi citea foarte multe povești, a contribuit la asta. Ea m-a învățat să scriu și cred că prima poezie a fost scrisă la opt ani, despre pisicile de la bunici. Și de-a lungul timpului scriam terapeutic. Aveam jurnal, mai scriam câte o poveste și practic toată Facultatea de Arhitectură mă gândeam de două ori pe an să mă las.

Am dat de trei ori la Facultatea de Litere, o dată am fost acceptată, doar că nu am ajuns la timp să mă înscriu și mi-am pierdut locul. A doua oară am vrut să mă înscriu, dar între timp secția la care voiam eu să dau, adică literatură comparată spaniolă-rusă, se desființase. A treia oară era cu dosar și m-am dus acolo cu dosarul, am stat la coadă și între timp m-am răzgândit și am luat decizia să nu 41 fac Litere. O prietenă mi-a spus că dacă vreau să scriu, să scriu, că mă citește ea. În fiecare săptămână, treizeci și două consecutive, scriam câte un text. După ce am terminat facultatea m-am gândit că totuși vreau să scriu. Nu știam de unde să o apuc pentru că aveam senzația că trebuie să faci Litere pentru a scrie și nu știam că există cursuri de scriere creativă în România. Am aplicat la un master de scriere creativă în Londra. Spre surprinderea mea, am fost acceptată. A fost prima dată când ceva scris de mine era validat. Acela a fost momentul de declic.

Vă amintiți prima carte pe care ați citit-o sau cartea care a avut cel mai mare impact asupra dumneavoastră?

Cristina Chira: Bunica m-a crescut cu „Legendele Olimpului”. Prima carte pe care am citit-o eu de capul meu se numea „Călărețul fără cap”. Recent am citit o scriitoare care îmi place foarte mult, e o tipă din Nigeria mutată în Statele Unite, Chimamanda Ngozi Adichie, scrie niște povești care îmi plac foarte mult, adică are o colecție de proză scurtă care se numește „Ce simți în jurul gâtului”. Ea vorbește despre adevărul emoțional.

Cum v-ați simțit când ați publicat cartea, fiind cea de debut?

Cristina Chira: M-am simțit foarte bine, recunosc. Având în vedere că volumul anterior îmi fusese respins, am reciclat vreo patru povești din primul volum, dar cumva a fost un drum foarte anevoios și aici. Am vorbit cu niște scriitori pe care îi cunoșteam și în care aveam încredere și i-am întrebat dacă vor să îmi fie editori și după ce mi-a citit unul dintre ei volumul mi-a spus că e prost – nepublicabil. Nu cred că vă dați seama de cât de sus am picat, era omul pe care îl admiram, îl apreciam. Am plâns, mi[1]am sunat toți prietenii. Mă trezeam noaptea și mă întrebam dacă chiar așa de prost este, apoi îl reciteam și nu mi se părea atât de prost. Am ajuns la concluzia că oamenii au diverse păreri, că nu poți mulțumi pe toată lumea, dar eu știu ce vreau să spun cu volumul acesta și îl vreau publicat. Am găsit alt editor căruia i s-a părut bun și l-am publicat. Acela a fost momentul de fericire, de happy-end.

Aveți un model în viață pe care îl urmați?

Cristina Chira: Am oameni care mă inspiră și ale căror povești mă inspiră. Mai este iubitul meu care este și el artist și învăț de la el. Apoi sunt câteva personalități pe care le urmăresc, precum Chimamanda Ngozi Adichie sau Trevor Noah – un comedian ce a scris și o carte impresionantă, „Născut în afara legii”.

Considerați că scrisul poate fi o metodă de terapie?

Cristina Chira: Sunt convinsă că poate fi o metodă de terapie. Îmi dau seama că de multe ori ce fac eu se reflectă în povești. Îmi dau seama că este o metodă de a clarifica ceea ce este în mintea mea. Pentru mine, ce scriu are și o valoare terapeutică, dincolo de ceea ce fac.

Aveți planificate proiecte pentru viitor?

Cristina Chira: Da. Volumul acesta publicat are o parte de adolescență și maturizare. Mi-aș dori să scriu un roman a cărui acțiune se petrece în Anglia și care se concentrează pe găsirea identității de sine. Știu povestea în linii mari, încă încerc să îmi definesc personajele.

Întrebare din public: V-ați gândit să scrieți în engleză?

Cristina Chira: Primul volum a fost scris în engleză și l-am tradus în română. Acum, în continuare, îmi traduc toate prozele în engleză pentru a le putea citi și prietenul meu. De fiecare dată când scriu într-o limbă, scriu cu ceea ce cred eu că știe cititorul, pe de altă parte cred că sunt teme care interesează în România și teme care interesează în Anglia. E cumva un alt univers cultural.

V-a trecut vreodată prin cap să vă lăsați de scris? Ce ați face dacă nu ați mai fi scriitoare?

Cristina Chira: Înainte îmi trecea prin cap să mă las de scris după fiecare feedback negativ, acum nu. Am prins gustul și mă bucur de scris. Eu mai și predau, dar nu într-un cadru formal, adică predau la diferite ONG-uri care au nevoie de pregătire pentru bac, așa că îmi place să predau. Aș face ceva legat de chestia aceasta dacă ar fi să aleg.

Ce i-ați sfătui pe cei de aici care poate vor să vă calce pe urme și să scrie ei înșiși?

Cristina Chira: 1 – Să nu disperați dacă nu vă iese din prima. Perseverența este o virtute foarte importantă pentru scriitori. 2 – Înaintarea în vârstă nu poate decât să vă ajute. 3 – Nu trebuie să faci acrobație literară pentru a spune o poveste, trebuie să spui povestea. Scrisul se învață. Așa că scrieți! E nevoie de cât mai multe perspective și cred că fiecare perspectivă e unică, așa că din punctul acesta de vedere nu e ca și când am concura unii cu alții.

Ne-ați putea recomanda o carte?

Cristina Chira: Am niște scriitoare care îmi plac foarte mult: Chimamanda Ngozi Adichie, Jhumpa Lahiri, Elif Shafak. Toate abordează perspectiva feminină din care m-am inspirat la rândul meu. Eu consider că volumul meu este feminist, în măsura în care feminismul are foarte multe aspecte și există foarte multe curente ale feminismului, dar am încercat să vin cu un feminism incluziv, care nu antagonizează bărbații, ci ia în calcul complexitatea lor, ca și a femeilor.

Interviul a apărut și în format tipărit, în revista Exercițiul 18, numărul 8.