Rar găsim fericire în literatură. Literatura nu e o artă comodă

de Anastasia Toma (clasa a XII-a F) și Daria Cuc (clasa a XI-a B)

Într-o joi, 16 de februarie 2023, „Peda citește” o întâmpină cu mult entuziasm și căldură pe poeta și profesoara de limba și literatura română Teodora Coman. Pentru început, invitata le citește fetelor din cercul de lectură un pasaj dintr-un roman tulburător, „Dezrădăcinare” de Sașa Zare.

Acesta va fi punctul de pornire pentru o discuție despre acceptare personală, despre artă, despre școală & relația cu elevii, despre diferența dintre imaginea scriitorului și procesul de transformare interioară a acestuia, despre scris ca „o formă de răzbunare” ș.a. „Lucy”, cel mai recent volum de poezie al Teodorei Coman, este pretextul pentru o incursiune în (pre)istoria femeii.

Anastasia Toma: Cum a ajuns această carte preferata dumneavoastră?

Teodora Coman: Am foarte multe cărți preferate, dar am ales cartea asta tocmai în scopul de a v-o prezenta vouă. Mi s-a părut că se adaptează foarte bine la vârsta și nevoile voastre, acum când sunteți în plin proces de dezvoltare și autoafirmare.

Mie îmi place cam orice carte pe care o citesc, chiar dacă nu în întregime, dar tot găsesc o frază sau ceva care să-mi placă. Tot timpul notez. Citesc și scriu în același timp. Nu prea fac ierarhie la cărți, iau cam tot ce mi se dă și mă bucur. Cartea asta mi-a rămas foarte mult în cap, este foarte premiată, foarte apreciată, dar nu cad în capcana trendului literar.

Anastasia Toma: Cum ați defini poezia dumneavoastră?

Teodora Coman: Mă feresc să vorbesc despre propria poezie. Scriu dintr-o nevoie de a-mi da un sens și cu un sentiment de a mă răzbuna. De ce? Pentru că în realitate, eu nu sunt atât de bine articulată, vorbesc destul de prost și dezlânat, iar scrisul îmi dă forța aceea de a pune gândurile într-o ordine pe care nu o am în mod spontan, în comportamentul social, și cumva compensez acest deficit.

Nu știu cum să descriu altfel, dar asta simt că fac. Toată lumea spune că se scrie din plăcere sau cu ușurință; pentru mine e foarte greu, dar, într-adevăr, scrisul îți oferă niște recompense foarte frumoase. Când te apuci să scrii un text, ajungi în niște zone din tine la care habar n-aveai că vei ajunge. Dar sunt și nevralgice, și consumatoare de energie. După ce termin de scris, tot timpul mă simt ca și cum aș fi făcut o zi de forță la sală. Mă sleiește, mă seacă de energie, dar e o oboseală benefică.

Anastasia Toma: Cel mai recent volum de poezie al dumneavoastră se numește „Lucy”. Cum și de ce ați ales acest nume?

Teodora Coman: Din neîncredere în specia umană am ales acest titlu, pentru că Lucy este cea mai veche hominidă descoperită până acum, de fapt, cea mai cunoscută. Pentru noi, femeile, e foarte onorabil că una dintre cele mai celebre fosile este de gen feminin. Am ales titlul și dintr-un exercițiu de luciditate, pentru că tot adevărul rasei noastre stă în țesuturile care supraviețuiesc timpului. În dantură, în osatură: acolo se vede ce ai mâncat, ce viață ai dus, din ce spațiu geografic provii. Practic, limbajul nici nu mai contează, oasele spun un adevăr despre noi pe care cuvintele de multe ori îl denaturează, dar esența e acolo, biologică și microscopică.

Am dat titlul Lucy și pentru a mă juca un pic cu așteptările cititorului, care ar crede că despre o femeie contemporană e vorba în carte, când, de fapt, este o relicvă. Singurul text de care sunt cât de cât mulțumită este cel în care reușesc, prin fosila Lucy, să unesc trei dimensiuni temporale: preistorică – în care Lucy trăia; prezentul – deșertul de la Wadi Rum, din Iordania, în care am avut expreriența irelevanței individuale (stăteam într-un sac de dormit, mă uitam la stele și mi-am dat seama că totul, din punct de vedere uman, e atât de efemer, inconsistent) și viitorul extraplanetar, cu oameni în costumele etanșe de astronauți, ca niște bebeluși civilizaționali în salopete.

Cumva, toate s-au legat. Probabil că există inspirație, deși nu cred în ea. S-au făcut niște conexiuni fericite între conștiința precarității rasei noastre și orgoliul literaturii care, într-un fel, ne face să ne credem mai importanți decât suntem.

Anastasia Toma: Cum ați putea să o descrieți pe „Lucy”?

Teodora Coman: Se pare că era culegătoare – vânătoare. După amprenta piciorului, ea se și cățăra, deci nu era complet bipedă. Faza de tranziție evolutivă nu o face mai puțin autentică. Lucy precede orice construct social sau religios (idealul de puritate al Fecioarei Maria, de exemplu). Femeia a fost constrânsă de-a lungul timpului la multe roluri ingrate și tipare pe care nu și le-a dorit: să fie doar soție, să aibă grijă de copii; mult timp, nu a avut acces la educație, deci n-a putut să se împlinească intelectual.

Eu o văd pe Lucy primitivă, dar liberă. Ea este în zona în care n-a apucat să trăiască tirania tiparelor culturale. Din punct de vedere profesional, lucrurile au început totuși să se mai schimbe, pentru că există și femei cu funcții importante în domeniul antreprenorial și cel politic, nu foarte multe, ce-i drept, dar e un început. Dacă ne uităm la Finlanda, aproape jumătate din guvern este alcătuit din femei până în 35 de ani, ceea ce mi se pare extraordinar. Prim-ministrul lor, Sanna Marin, a fost supus unui linșaj mediatic pentru că și-a permis să petreacă într-un cadru privat.

Au ieșit în public câteva poze și toată lumea s-a scandalizat că Sanna Marin era într-un maiou și cu un pahar de șampanie, distrându-se. Pe mine mă reconfortează să văd oameni politici sau personalități în ipostaze foarte umane și foarte firești. Mentalul colectiv încă reaționează brutal când e vorba de femei. Lucy e din altă lume: natura dinainte de cultură.

Anastasia Toma: Pe parcursul întregului volum întâlnim multe cuvinte din engleză. Care este rolul acestora?

Teodora Coman: Arată hibridizarea pe care o suferim astăzi. Acum nici numele nu mai sunt românești. Dacă ne uităm în cataloagele claselor la care suntem diriginți, sunt tot mai puține nume românești. Vedem Aian în loc de Ion, Patrick în loc de Petru, Lucas în loc de Luca. În sens ironic le-am adăugat, pentru că snobismul lingvistic și cosmopolitismul ne afectează și denaturează limba.

Anastasia Toma: Dacă ar fi să asociați carierea de profesor cu o anumită culoare, care ar fi aceasta și de ce?

Teodora Coman: Cariera de profesor aș asocia-o cu un albastru mai dens, fiindcă e solicitantă și provocatoare. O asociez cu adâncimea pe care trebuie să o accesezi ca să nu fii superficial.

Anastasia Toma: Ce calități ar trebui să aibă un bun profesor sau educator?

Teodora Coman: Întâi de toate, să fie sincer și să nu pretindă a fi altceva decât este. Să recunoască atunci când greșește, să aibă și un pic de simț al umorului și, bineînțeles, profesionalism. A, și empatie, inventivitate, capacități de comunicare, de adaptare la fiecare clasă, dar cred că sinceritatea e cea mai importantă. Să fii tu însuți. A, și modestia: să nu crezi că ești superior sau să pretinzi elevilor să te idolatrizeze.

Anastasia Toma: Ce cărți ar trebui să fie pe lista unui licean, pe lângă cele canonice?

Teodora Coman: Cred că Max Blecher. Hortensia [Papadat-Bengescu] nu cred că ar prinde, pentru că este prea tehnică, are cerebralitatea adevărului greu suportabil. Nu-mi place să fac diferențe de gen, dar scrie mai bine decât mulți bărbați. Nu știu dacă dacă sunteți pregatite pentru Hortensia, dar pentru Max Blecher, cred că da. E de o intensitate extraordinară și mă mir că nu face parte din canon. Dar poate e mai bine așa, pentru că atunci când ești introdus/-ă în programa de bac, copiii tocesc eseul și s-a terminat cu plăcerea.

Totuși, rămâne o mare problemă absența scriitoarelor din oferta curriculară, indiferent că e vorba de poezie sau de proză. Și Mariana Marin cred că ar trebui să facă parte din lecturile unui licean, chiar obligatorii. Nu seamănă cu nimeni, este foarte intensă, chiar dacă are un filon tragic, dar e de o luciditate și sensibilitate extraordinare. De altfel, Mariana Marin ar fi un contrapunct foarte bun la Nichita Stănescu.

Nici la liceu și nici acum, recitindu-i opera poetică, n-am reușit să rezonez cu el. De ce? Pentru că e o fugă în concept. Nu neg noutatea pe care a adus-o în poezia română, dar îmi place ca poezia și literatura, în general, să aibă conexiuni cu viața, adică să o descopere, să o analizeze. Nu să fugă din ea, ci să intre și mai mult acolo unde noi nu avem curajul.

Cred că ăsta este rolul literaturii. Atunci era și perioada comunistă, dar acum nu mai avem constrângeri politice și ideologice. Literatura trebuie să riște în viață și în real, să atace zonele nevralgice, cu obsesii și temeri. Rar găsim fericire în literatură, fiindcă nu e o artă comodă. La începutul romanului ,,Anna Karenina”, Tolstoi spune că toate familiile fericite seamănă între ele, dar fiecare familie nefericită e nefericită în felul ei.

Eu nu prea cred în ziua cititului împreună, nici într-o zi a cititului. Cred că cititul trebuie să fie o rutină, nu are nevoie de o zi specială, dar îmi place cadrul acesta informal de discuție.

Anastasia Toma: Care dintre volumele dumneavoastră ar fi potrivite pentru un licean?

Teodora Coman: Nu știu dacă poezia mea ar plăcea tinerilor, pentru că am o relație cu mine însămi foarte problematică. Nu pot cere unui tânăr să aibă o astfel de relație cu el însuși sau ea însăși, pentru că e în perioada de descoperire, ar fi un blocaj pentru ea sau el. Am primit feedbackuri de la Alecart sau de la alți cititori; unora le-a plăcut ce am scris, altora nu. Depinde și de structura fiecăruia. Dacă cineva se află în tensiunea neacceptării cu/ de sine și simte nevoia să se răzbune într-un fel creativ, atunci poate aș prinde.

Anastasia Toma: Având în vedere că „Peda citește” este și un cerc de scriere creativă, ne puteți da câteva sfaturi? Cum să ne formăm propriul stil? Cum să ne perfecționăm stilul? Care sunt primii pași ai unui scriitor?

Teodora Coman: Vă spun cum fac eu. Harold Bloom spune că „înțelesul unui poem nu poate fi decât alt poem”. Atunci când simt nevoia să rescriu un text citit în variantă proprie, iese ceva altfel. Pe mine, literatura este cea care mă inspiră, de fapt. Profit de ea pentru a da coerență unor elemente autobiografice și rescriu un text așa cum mi-ar fi plăcut să-l scriu eu. Asta e ,,rețeta’’, niciodată nu scriu din senin, de la zero.

Faptul că alții mă influențează și mă inspiră nu e o problemă, din contră, dorința de a fi original cu orice preț te blochează. Nu am suferit niciodată de ,,anxietatea influențeiˮ. Dacă e vorba de un poem scris de bărbat, îl adaptez la datele mele de femeie. Când am făcut atelier de scriere cu studenții de la Facultatea de Litere, am luat un vers al unui scriitor contemporan și ei trebuia să-l comenteze, dar sub formă de versuri. Indiferent că este un comentariu sau o rescriere a ceea ce s-a scris deja, reacția personală funcționează foarte bine.

Este o iluzie că scriem de la zero. Cuvintele deja există, noi nu mai inventăm nimic, iar creativitatea înseamnă felul cum combinăm ceea ce deja avem la dispoziție. Marjorie Perloff spune că nu mai există creativitate, de altfel, a și impus conceptul ,,unoriginal geniusˮ, iar Kenneth Goldsmith vorbește de „uncreative writing”.

Nu trebuie cu orice preț să ne dorim să fim creativi, ci doar să scriem din zona de ariergardă a celor care observă ce au făcut alții înaintea noastră. Atunci când tu rescrii în variantă personală ceea ce deja este, percepția ta va face diferența. Asta e cea mai bună soluție și nu ai cum să rămâi în pană de idei, cu condiția să simți nevoia de a rescrie acel poem sau acea proză ca pe o urgență interioară.

Întrebări de la ceilalți elevi:

Ați vorbit despre validarea socială și m-am gândit la validarea academică. Ar putea cumva scrisul să ne ofere o modalitate de a ne regăsi și a ne opri din această fugă spre validare?

Teodora Coman: Asta este miza scrisului, să te regăsești pe tine. Cioran zicea că foaia e un mare Waterloo la orizontul scriitorului, pentru că îl provoacă la un atac cu cuvinte care nu există, dar ai nevoie, totuși, de o armată verbală de ocupație. Asta este marea provocare: să ocupi/ umpli foaia cu sens pe măsură ce scrii. Din momentul în care așterni primul cuvânt, de care se leagă și celelalte cuvinte, se creează niște conexiuni și se structurează altfel mintea.

Scrisul este, de fapt, o procesare emoțională și cognitivă extraordinară; fluxul exprimării orale e mai instabil și improvizat, pe când scrisul activează zone de luciditate la care nu ai acces decât cu creionul în mână. Uneori nu ești conștient de revelații, dar atunci când termini textul și-l recitești, trăiești paradoxul de a simți că e al tău și nu e al tău, că te reprezintă și te bulversează în aceeași măsură.

Scrisul aduce ceva neașteptat din subconștient, din acea zonă foarte adâncă din noi, la care nu avem acces altfel, acolo ai de-a face cu ceva din tine de care habar nu aveai, sau doar bănuiai. Te regăsești într-o formă mai expandată, afli un pic mai mult despre tine. E ca și cum ai fi un altul sau o alta; recitești textul și-ți zici: „parcă voiam să scriu altceva aici, parcă nu prea bate cu ce am intenționat eu”. Nu mai contează, de fapt, ce credeai tu, dacă textul în sine spune (alt)ceva, trebuie să te privești ca și cum ai adopta perspectiva altcuiva, altfel, textul nu rezistă.

Cel mai greu este să ieși cumva din tine, cel care știai că ești, și să citești cu ochii cuiva despre care nu bănuiai că ești. Faptul că te simți și tu însuți, și cineva în afară de tine sau în afara ta te obligă la un exercițiu de alteritate. Asta e marea surpriză a scrisului și de asta scriem, ca să ne (re)găsim și să ne construim un sens. Când spun ,,sensˮ, nu mă refer la ceva măreț, ci doar să acceptăm și integrăm golul unei zile care pare ratată. Faptul că un aspect neplăcut a devenit text este deja o sursă de sens pentru mine: am făcut ceva, n-am lăsat o anumită stare să mă doboare, ci am încercat să o înțeleg scriind-o.

Am început să scriu pentru că nu mă pricep să vorbesc. În ciuda inhibiției, simțeam că am mai mult de spus din necesitatea de a comunica ceva dincolo de limitările cadrului social. În scris pot fi mai articulată, mai curajoasă. Am mai multă forță. Am transformat un defect într-un avantaj.

Considerați scrisul o terapie pe care o putem face singuri?

Teodora Coman: Mulți psihologi recomandă să-ți monitorizezi gândurile în scris. De ce? Pentru că, altfel, le pierzi. Ca să-ți poți crește stima de sine, spre exemplu, ei îți dau niște ,,teme’’ de tipul: „Ce-ai făcut bun astăzi?”. Unora ni se pare că nu facem nimic constructiv sau benefic, mai ales în stări joase, când ai impresia că te irosești și că trăiești degeaba. Dar dacă dezvolți mecanisme contraintuitive de blocare a gândurilor negative, îți dai seama de cercul lor vicios.

Dacă un copil a venit la mine și a zis că i-a plăcut ceva anume la o lecție, ignoram, nu consideram feedbackul ăsta ca pe ceva valoros. Mi-am dat seama că îmi bat joc de binele pe care-l am în viața mea prin transferul lui în categoria minorului, în loc să-l apreciez.

E clar că scrisul e o formă de terapie, oricât de clișeic ar suna, dar eu îl consider mai degrabă ca o provocare la luciditate. Fără să fii neapărat scriitor, scrisul este un proces prin care tu devii conștient și de partea ta bună. Depresia e opusul; simți că nu contezi, că nu ești bun la nimic și de nimic. Dacă îți verbalizezi zonele nevralgice, cum face Sașa Zare, de exemplu, dacă îți confrunți gândurile negative, sentimentul de zădărnicie, de inutilitate și dai de-un personaj ca tine, nu te mai simți așa ciudat.

Orice depresiv se ascunde, fiindcă i se spune: „Te plângi prea mult! Nu ești în stare de nimic! N-ai voință!”. Ești anatemizat social. Dar când rezonezi cu personajul, îți dai seama că, de fapt, realitatea e mai aproape, mai normală decât ți se spune, și așteaptă să o descoperi într-o altă formă decâ cea sufocată de convenții.

Societății nu-i plac oamenii neproductivi, incapabili, preferă roboțeii care funcționează de dimineața până seara, ca pe bandă rulantă. Dacă ai vreo vulnerabilitate, chiar și colegii de clasă, de cancelarie sau de muncă o exploatează cumva. Te ironizează sau au un sentiment de putere asupra ta și știu că te pot inhiba sau te pot atinge foarte ușor cu un gest. Când e momentul potrivit de atac sau intri într-o situație conflictuală, o exploatează aproape instinctiv.

În momentul acela ce sugerați să facem?

Teodora Coman: Să joci rolul celui acceptabil, neproblematic, n-ai încotro. Nu poți fi tu însuți sau tu însăți în mediul social, eventual numai într-un grup de prieteni, altfel, te expui într-un mod periculos și lumea nu e pregătită sau nu are timpul și răbdarea să te accepte așa cum ești.

Deși se vorbește despre deschiderea vremurilor pe care le trăim, mentalul colectiv e la fel de răzbunător; „De ce să-mi fie mie rău? Să-ți fie rău și ție.”. Sună descurajant, dar trebuie să joci rolul, nu în sensul de a minți sau de a păcăli, ci de a te proteja. Nu spun să mințim, doar să ne apărăm vulnerabilitatea. E foarte greu, face parte din lupta zilnică de a-ți păstra echilibrul, pentru că poți foarte ușor să cazi dintr-o extremă în alta, iar cine te vede se gândește „Ce om ciudat, are o problemă!”.

Fiecare trebuie să-și formeze abilitatea asta de a supraviețui printr-un filtru personal. Știu că sună ciudat, pentru că toată lumea spune acum să te deschizi și există o nevoie umană fundamentală de comunicare, dar depinde și cui te deschizi, poate apărea riscul de trădare a încrederii acordate.

Dacă ai un prieten, e bine. Cu părinții nu cred că poți comunica orice. Cu cât creșteți, cu atât filtrul vostru este mai activ; pe măsură ce vă maturizați, crește zona de intim. Intimus înseamnă zona cea mai lăuntrică. Când ești mic, spui tot, nu ai sentimentul intimului. Dimensiunea ta interioară crește și ajungi să faci diferența între interior și exterior, asta înseamnă maturizarea.

Atunci nu mai spui părinților tot ce-ți trece prin cap, pentru că intimul trebuie protejat, nu ascuns în sens rău, ci protejat. Știi că mama sau tata nu ți-ar înțelege toate ideile, gândurile sau stările. Nu că ai vrea să-i rănești, dar simți că nu e cazul să–i superi cu anumite întrebări sau nemulțumiri. Cam așa funcționăm: controlăm ceea ce putem comunica și ce nu putem comunica, ne reglăm încontinuu.

Sinceritatea totală e o mare iluzie, doar literatura ne permite acest lux. Citim pentru că acolo găsim zona de adevăr la care avem acces fiindcă realul cotidian nu ne permite.

Ați simțit vreodată că, după ce ați terminat un text, deși ați vrea să-l faceți public sau să-l împărtășiți cu cineva, aveți o anumită reținere sau frică?

Teodora Coman: Da. Cu publicul, cel mai predominant sentiment este frica de cum aș fi percepută. Și familia poate fi bulversată. Cei dragi cred că tu ești doar într-un fel, adică cel cunoscut de ei sau așteptat de la tine. Am primit reacții de tipul ,,Cine ești tu aici?”.

Alteritatea cu care scrisul vine la pachet este percepută ca impostură și te simți vinovat că dezamăgești sau derutezi. Riscul scrisului este să te înstrăinezi de cele mai apropiate persoane din viața ta. Pentru a fi tu însuți, trebuie să suporți consecințele adevărului tău.

Publicând fiecare carte, simt ușurarea că scap de ea, de tema care m-a preocupat la momentul acela, dar apare tirania unui nou început, cu teama că nu vei mai fi apt să continui, că nu prea mai ai ce spune.

Dacă scrisul nu are o necesitate interioară, nu-i văd rostul. Există și persoane care scriu mai mult pentru a-și face o imagine. Nu este cazul meu, nu fac parte din lumea literară și nici nu-mi doresc. Scriu din nevoia de a mă exprima în felul în care nu pot s-o fac nici în familie, nici altundeva. Literatura mizează întotdeauna pe zonele care nu sunt foarte comode și nu pot fi ascunse sub preș, cum se întâmplă în familie, oricât de neplăcut ar suna.

Dacă încerci să schimbi ceva dintr-un text, după ce l-ai terminat, din cauză că e prea incomod, îl falsifici. Și oricine simte când o poezie minte, când își ratează autenticitatea.

***

Scrisul este o artă a descoperirii de sine. Orice modificare în scopul perfecționării presupune falsificarea operei, vicierea efectului de autenticitate. Singurătatea și izolarea fac parte din procesul creativ. Mulțumirea este iluzorie, iar aprecierea publicului este mereu pusă la îndoială. Cu zâmbetul pe buze, Teodora Coman le surprinde pe elevele de liceu cu lacrimi în ochi.

Fotografie reprezentativă: Element5 Digital / Pexels