Material de Patricia Cîrog, 17 ani, Sibiu
Ilustrații Laura Jeitan

Mă trezesc cu o agitație interioară pe care nu mi-o pot explica. De când a trecut Crăciunul, în mintea mea se derulează scenarii nerealiste despre modul în care noul an îmi va schimba cu totul viața, ca și cum ultimul act din piesa aceea ciudată pe care o urmărești e aproape de final, iar tu te gândești doar la ce vei face după: ce bine că mă pot întoarce la ale mele! Asta este speranța ce ne umple mințile încurcate după un an în care singura certitudine a fost că avem nevoie să găsim calmul și să ne împăcăm cu incertitudinea. Pentru că viața nu este o serie de evenimente sacadate, ci, mai degrabă, un complex de trăiri și întâmplări, este imposibil să ne schimbăm obiceiurile și să ne transformăm în cu totul altcineva doar pentru că am privit niște artificii și am cumpărat un calendar nou de la magazinul din colț. Cu toate astea, pentru mine, speranța e un sentiment liniștitor, care mă ajută să mă confrunt cu monstrulețul din mintea mea: anxietatea. Despre acești poli opuși ai vieții noastre mintale și despre noul an îmbibat în așteptări poate prea mărețe, am povestit cu Vlad Stroescu.

Vlad Stroescu practică meseria de psihiatru încă din anul 2005, mai întâi ca rezident la un spital din capitală, apoi într-un departament de psihiatrie din estul Franței și, în prezent, în cadrul clinicilor Medlife și Mindcare. Misiunea sa este să vindece oamenii din jurul său, atât prin cariera aleasă, cât și prin poveștile scrise cu grijă pe blogul său (psihiatrie & alte povestiri), povești despre lucruri mărunte și noțiuni pe care, de multe ori, prinși în agitația zilnică, nu le mai observăm (preferata mea este „Arborele Ocrotit”). Vorbește deschis despre sănătatea mintală și oferă sprijin prin articolele sale ce abordează teme psihologice.

Pentru început, ce este speranța și de ce o simțim mai intens odată ce un început se apropie?

Din fericire, nu sunt un dicționar, așa că nu trebuie să dau o definiție standard, sau semantică. Pentru mine, speranța e manifestarea cea mai simplă a unei tendințe naturale a omului spre mai bine. Psihologii, cum e Carl Rogers, și o sumedenie de gânditori și observatori ai naturii umane au remarcat că oamenii au în ei o mișcare spontană către evoluție, creștere, vindecare. Dar uneori ai nevoie de încurajare. Chirurgul știe și el asta: când cineva are o infecție, doctorul face gestul indispensabil al incizării abcesului. După ce puroiul s-a scurs, vindecarea vine de la sine, nu e nevoie nici de voință, nici de efort conștient. E valabil și pentru cunoștințele noastre, nu doar pentru corp și organe. Speranța e primul pas spre vindecare. Speranța e, așadar, strâns legată de noțiunea de nou început. Dar un an nou e doar un simbol. Simbolurile sunt utile, nu însă mereu suficiente. Începutul trebuie să se nască, de-a dreptul, în noi, să capete contur, nu e doar o dată din calendar.

Credeți că speranța îi determină pe oameni să construiască rezoluții la începutul anului? De ce acestea nu rezistă, de cele mai multe ori, în timp?

Cum spuneam, începutul de an e doar un simbol. De unul singur, nu are puterea de a rupe rutina, de a produce schimbarea. Nicio schimbare nu e ușoară, iar reflexul minții și al corpului nostru e de evitare a schimbării, de păstrare a stării de fapt, se cheamă homeostazie. Mai mult, adesea luăm „rezoluții” doar ca mijloc de amânare a schimbării. Ne scade un pic vinovăția și teama și ne dă voie să mai lâncezim o vreme. Dar plătim datoria asta cu vârf și îndesat mai târziu, când Anul Nou trece și noi încă nu ne-am apucat de treabă.

Cum ne putem apuca de treabă? Cum să implementăm rezoluții la începutul anului care să devină obiceiuri în viitor?

În primul rând, fiind mai blânzi cu noi înșine. Dacă punem prea multă presiune, dacă mizăm prea mult pe o iluzorie voință de fier, s-ar putea să dăm greș. Trebuie să știm ce putem controla, și ce nu. Dintre cei care zic, de exemplu, „de mâine mă las de fumat”, foarte puțini chiar reușesc, pentru că oprirea fumatului nu e atât de simplă, nicotina dă dependență, adesea treci printr-un sindrom de sevraj, o perioadă în care îți vine să te urci pe pereți de nervi, apoi, după ce te liniștești, fiecare ceașcă de cafea sau discuție cu prietenii îți aduce aminte de țigară și tentația e mai perfidă, chiar dacă mai puțin dureroasă. Așa că, înainte de a lua decizii mărețe, avem mai întâi de învățat, apoi de pregătit un plan de treabă.

Cum este speranța în raport cu așteptările? Sunt și așteptările un act al speranței?

Maya Angelou zicea o treabă, în autobiografia ei, care a devenit un proverb popular: „Să speri la mai bine, pregătit pentru ce e mai rău, fără să te surprindă nimic din ce e între ele”. Putem să ne așteptăm și la lucruri rele, chiar și la cele mai rele lucruri, și să ne păstrăm în același timp și speranța. De fapt, pe lângă speranță, mai avem o funcție de bază, cea a anxietății, și datoria ei e să ne oblige să ne așteptăm și să ne pregătim și pentru cel mai rău scenariu. E un lucru bun, atât timp cât ne lasă loc și de speranță, și de viață în general.

Ce ne facem atunci când anxietatea preia controlul asupra speranței și nu mai lasă loc de viață în general?

Pentru mine, ca psihiatru, lipsa de speranță, disperarea, e un simptom tipic al depresiei. Poate că nu avem încă depresie, dar e un semnal de alarmă. Și depresia e foarte perfidă, îți poate da impresia de realism, te gândești că ai toate motivele să îți pierzi speranța, că e firesc, dar acest firesc e unul care duce spre suferință și chiar boală. Și dacă nu mai ai speranță, atunci ai nevoie de ajutor. E foarte greu să ieși de unul singur din disperare.

Ce rol joacă speranța în relații?

Mă gândesc că e bine să sperăm la aceleași lucruri, nu? O relație e mai bună dacă privim în aceeași direcție. E însă mult mai greu dacă unul trebuie să spere cât pentru doi. Apoi, orice nouă relație, nu doar cele romantice, orice relație cu un om presupune unele riscuri, și dacă nu am avea speranță, nu am avea niciun motiv să acceptăm aceste riscuri ca să mergem mai departe și să îl cunoaștem cu adevărat pe celălalt.

Ce relație este între optimism și speranță? Dar în cazul pesimismului?

Speranța o simțim într-un anumit moment. Optimismul e ceva diacronic, o trăsătură de personalitate, o speranță stabilă și constantă în timp. Același lucru e valabil pentru pesimism, dar și în ceea ce privește anxietatea. Anxietatea și speranța, iată cei doi lupi care își dau târcoale mereu în mințile noastre…

Credeți că gradul la care sperăm poate fi educat sau e mai mult o predispoziție temperamentală?

Toți avem speranță în noi. E acolo permanent. Chiar și când ni se pare că a scăzut sau că nu mai e, de fapt e sufocată de buruieni. Ce putem cu adevărat educa e cum să dăm la o parte lucrurile rele, inutile din viețile noastre, și cum să facem pace cu anxietatea noastră.

Poate fi speranța un stimul în viața profesională?

Acum îmi vine în minte o altă definiție posibilă a speranței: e firul care te ține pe drum, indiferent de obstacole. Nu există un loc de muncă perfect, nicio carieră nu e ideală. De fapt, unele dintre cele mai frumoase meserii, cum e a mea, pot fi pe alocuri foarte urâte și dezamăgitoare. Dacă singurul lucru care te ține pe poziții în viața profesională e rutina, atunci s-ar putea să ai un oarecare burnout… Dar dacă ești în stare să îți aduci aminte mereu de punctul de pornire al speranței tale, de când ai început un drum, îți va fi mult mai ușor să îl continui. Sau mult mai ușor să îl părăsești, pentru că uneori trebuie să avem înțelepciunea să părăsim un drum și să pierdem ce am construit ca să putem construi altceva, mai bun.

Cum ne ajută speranța să trecem prin momente dificile? Poate deveni dăunătoare?

Speranța nu e dăunătoare niciodată. Dar uneori ambalajul ei cognitiv e greșit, neadaptat, și atunci roarea e una de gândire, nu de emoție. De pildă, ceea ce numim wishful thinking: lasă că va fi bine, se rezolvă lucurile de la sine fără să fac nimic. Sau felul în care sperăm că vom fi ajutați de lucruri sau oameni care nu au cum să ne ajute. Că cineva de lângă noi care ne face rău se va schimba singur, spontan. Speranța e o resursă foarte valoroasă și mereu bună, dar trebuie să fim atenți cum o investim.

Cum trecem prin dezamăgirile ce vin odată cu speranța?

Mai adăugăm niște speranță. Glumesc. Trecem prin ele reconstituind povestea. Oamenii pot trece peste traume, necazuri, dezamăgiri, dacă le înțeleg povestea, ceea ce uneori poate fi foarte greu, pentru că unele drame nu au niciun sens. Și atunci trebuie să acceptăm și doza de lipsă de sens, haos și accident pe care Universul ne-o servește uneori. Și tot ce putem înțelege din acestea e felul în care ne schimbă pe noi, nu doar felul în care suferim, ci și felul în care supraviețuim, suntem rezilienți. Pe scurt, cheia se află în povești.

Credeți că adolescenții au, de obicei, o doză mai ridicată de speranță decât adulții?

Adolescenții au mai mult din toate. E vremea marilor emoții: marile speranțe, marile temeri, marile bucurii, marile dezamăgiri. E o vreme de profunde transformări, în zece ani de adolescență ne transformăm complet de mai multe ori și mult mai des și mai profund decât în orice alt deceniu de viață. Iubesc speranța adolescenței și mi-e dor de ea, pentru că ea e cea care schimbă lumea. O lume condusă, prea adesea, de oameni prea „bătrâni” și „obosiți”, dar nu biologic, ci emoțional. O lume a cinicilor.

Aduce vaccinul speranță în situația incertă provocată de pandemie?

Ne tot întoarcem la dansul dintre speranță și teamă. E dansul generației noastre. Mie da, mi-a adus o mare speranță vaccinul. Și cred că nu e cazul să ne temem, ne-am temut deja prea mult. Dar sunt atât de mulți oameni care se tem, nimeni n-ar fi bănuit cât de mulți.

Ce culoare are speranța?

În niciun caz roz. Speranța e o formă de reziliență, iar reziliența e partea luminoasă care se opune întunericului. Speranța e așadar un amestec de albastru și roz, adică un mov deschis. Speranța e ciclamen. Așadar, vă propun să îmbrățișăm speranța. Să ne așezăm lângă ea și să avem încredere că va liniști anxietatea. Totul va fi bine, chiar dacă nu reușim să facem absolut tot ce ne propunem la început de an.

Închei cu urarea lui Vlad Stroescu, preferata mea din câte există: „Vă urez să vă înfricoşaţi la frumuseţea stelelor şi să vă îndulciţi la frumuseţea zborului de vrabie; să vă bucuraţi de cei dragi chiar când nu sunt aproape; de munte şi de mare chiar din inima oraşului cenuşiu de câmpie şi de ceea ce nu se vede decât în ghicitori şi prin oglinzi; să vă amintiţi tot, să nu vă doară nimic; părinţii să vă cunoască nepoţii; să fiţi tot mai înţelepţi dar să fie un tânăr neştiutor, neschimbător şi năvalnic în voi până în cele mai adânci bătrâneţi; să vedeţi lumea mare cu ochii voştri sau cu ochelarii cărţilor bune în clipa potrivită; să aveţi un prieten bun în fiecare port. Momentan nu-mi vine altceva în minte, dar mai adăugaţi şi dumneavoastră. Mânaţi, măi.”