Material de Daria Badea, studentă în anul 2 la Jurnalism-Engleză, Universitatea „Babeș Bolyai” Cluj 

Unul dintre lucrurile pe care le-am înțeles în decursul acestei izolări este următorul – timpul nu înseamnă totul și uneori poate să nu fie de ajuns chiar și atunci când este oferit pe tavă.

De ce spun toate aceste lucruri? Pentru că sunt de mai mult de două luni în izolare și nu am reușit să fac ceva excepțional – nu am meditat, nu am citit sute de cărți, nu am învățat ceva nou și nu am început să muncesc pentru corpul mult visat. Bineînțeles, este vina mea, deoarece eu sunt cea care ar trebui să mă împingă să fac toate aceste lucruri și multe altele, însă abia după aceste două luni a trebuit să trec prin câteva postări de Instagram și prin câteva episoade mai puțin plăcute ale gândurilor mele ca să realizez că nici tot timpul din lume nu este suficient dacă nu suntem în termeni buni cu noi înșine.

Poți să ai tot timpul din lume și să fie nevoie de mai mult ca să faci unul dintre multele lucruri pe care visai să le faci. Astfel, izolarea nu este doar lapte și miere, ci și o cantitate enormă de aer greu, pentru că mulți dintre noi s-au afundat atât de mult în agitația și zgomotul lumii, încât am uitat cum este să fim doar cu noi înșine. În toată această mișcare haotică a lumii, am lăsat pe mod avion relația pe care o avem cu noi, pentru că în ziua de astăzi a fi un om bun se raportează mai mult la ce lăsam în lume în urma noastră, dar asta nu e este complet adevărat. A fi un om bun merge mână în mână și cu ce platezi tu în sufletul tău, pentrum că singura cultura care este menită să prospere este cea a semintețor care pot fi cultivate numai și numai din palmele tale. Restul florilor sunt decorative – alegerea ta cu privire a lucrurilor care consideri că merită să străbată grădina inimii tale. Acesta este unul dintre motivele pentru care unele persoane sunt atât de autentice, pe când altele încearcă să mențină vie o plantă tropicală împotriva unor curenți arctici.

Într-o altă ordine de idei, este normal ca în această perioadă o mulțime dintre noi să se simtă pierduți și fără direcție. De ce? Pentru că, de exemplu eu, am decis pentru prima oară să îmi fac planuri cu privire la viitorul apropiat – de obicei mergeam pe mâna destinului – și acum privesc cum toate acele planuri se pierd. Este normal să ne simțim anxioși și obosiți din punct de vedere psihic, deoarece chiar dacă eram sau nu împăcați cu noi înșine, acum suntem supuși unei analize și mai aprofundate a propriei persoane; deoarece – cu toate că această liniște e medicament pentru suflet, pentru un suflet tulburat poate să reprezinte o supradoză. Eu, în liniștea casei mele, jonglez între două lumi – o realitate în care mă bucur de prezența mamei și de faptul că Dumnezeu mi-a oferit un cămin în care să mă adăpostesc de aceste vremuri, și o realitate fantomă unde mintea mă trimite înapoi în timpuri de mult apuse și în emoții de mult digerate. Poate că nu mi-am găsit liniștea niciodată, mi-am spus. Poate pur și simplu am amânat atât de multe lucruri și acum este timpul să le expir – oricât de dureros ar fi.

Repet, este normal să nu ne simțim în cea mai bună formă a noastră și nu este nimic neînregulă cu asta. Suntem supuși unei terapii unu la unu în timpul căreia învățăm cu adevărat să ne iubim pe noi înșine. Nu este un proces ușor, însă cu fiecare pas se face loc pentru mai mult bine. Cel mai important lucru este să păstrăm o atitudine deschisă și să nu uităm că înainte să fim un student sau o studentă, un prieten sau o prietenă care poate a greșit, un fiu sau o fiică, un om care ar fi putut să facă mai mult sau  mai puțin, suntem pur și simplu un om.

Viața, într-o oarecare măsură, este un șir nedeterminat de alegeri și precum a spus și o campanie a casei de modă Dior – „singura constantă este schimbarea”, și în toată această aventură, trebuie să îl ținem mai strâns de mână pe camaradul care este alături de noi la fiecare pas – pe noi înșine.

Dacă treci prin astfel de trăiri și gânduri, inspiră și expiră ușurat, căci nu greșeti cu absolut nimic. Tot ce ai de făcut este să dai drumul puțin câte puțin la surplusul de emoții care îți îngreunează drumul. Nu promit că totul se va rezolva în această izolare, dar este un început pe care îl meriți.

Prin urmare, acest timp nu trebuie să reprezinte o presiune de a deveni ceva mai mult. Singurul lucru pe care trebuie să îl faci este să stai la o poveste cu tine însuți și să îți dorești să te ai din nou alături. Fiecare o face în propria sa manieră. Eu am început să răscolesc prin amintirile familiei și am afat că, aparent, nu sunt singura scriitoare din familie – mama obișnuia să aibă caiete unde scria despre trupele ei preferate și unde cita câteva dintre versurile preferate. Era ora trei dimineața când am descoperit aceste lucruri și am fost atât de fericită.

Ca și o încheiere, tot ceea ce am spus mai sus aș putea să rezum într-o scurtă poveste. A fost odată un astronaut care dorea să ajungă pe Lună și avea tot timpul și toate resursele ca să o facă. Totuși, în noaptea în care trebuia să decoleze, și-a dat casca jos, a coborât din rachetă, s-a întins pe iarbă și a privit pentru o bună bucată de timp stelele. Nimeni nu l-a înțeles, însă nu asta conta, deoarece dacă nu ar fi stat să privească acele stele în liniște, nu ar fi prins curajul să plece pe Lună pe timp de zi. Și ghiciți ce – a ajuns și mai departe de aceasta.