de Adriana Lomnășan

La prima vizită în State aveam 22 de ani. Poate de aceea, când am ajuns la avionul de retur și aveam bagaje de două ori mai grele decât limita admisă pentru cală, angajatul de la British Airways a ales să întoarcă privirea de la a doua geantă și să o lase să treacă pe lângă cântar. Așa am ajuns acasă cu toate cataloagele de la câteva foarte interesante universități newyorkeze – NYU, Columbia, Juilliard, etc.

Am lucrat mult timp la eseuri, scrisori de recomandare, CV-uri și texte academice de portofoliu. Dar undeva s-a oprit procesul, nu am ajuns niciodată să aplic. Am rămas cu o mare curiozitate: cum ar fi fost dacă? Mă gândesc acum că poate nu am avut suficiente exemple, poate m-ar fi ajutat să am acces la alte experiențe similare.

Așa că, am povestit cu doi tineri sibieni care au reușit să își trimită aplicația și să studieze la o universitate de prestigiu din UK. Am încercat să îi întreb lucruri care să vă ajute să vă elucidați în privința anumitor avantaje sau dezavantaje ale alegerii unei facultăți din străinătate. Sper că următoarele două interviuri să vă ajute să vă decideți mai ușor dacă studiul în străinătate este o alternativă potrivită pentru voi.

Este vorba de un interviu cu Adrian Borfină, ce a studiat sociologie și antropologie la Essex și de un interviu cu Casiana Lupu ce a urmat The School Of Law din cadrul Essex University.

Experiența lui Adrian Borfină, Sociologie, Antropologie / Essex University

Cum ai ajuns să studiezi în UK, la ce vârstă, ce ai făcut înainte și cât timp a durat experiența de studiu abroad?

Adrian Borfină: Eu aș zice că am ajuns să studiez în UK oarecum din întâmplare. Nu a fost o idee la care m-am gândit prea mulți ani și nu a fost în planul meu sau al familiei mele. Am studiat la Liceul de Artă și eram pregătit să merg la o universitate de arte, în România. Aveam portofoliul pregătit, eram pregătit de admitere.

Dar în ultimul an de liceu, la jumătatea anului, am avut un moment de indecizie din cauza faptului că simțeam că mă concentrasem foarte mult „doar pe artă”. Am simțit că nu prea aveam cunoștințe despre alte lucruri sau domenii.

Asta a fost combinată cu părerile pe care le auzeam de la foștii elevi care studiau în România, care se plângeau constant de cât de nesatisfacator e să studiezi arta în România. Am zis „de ce să fac trei ani ceva ce o să ajung să nu îmi placă până la urmă?”.

Așa că am văzut o postare online despre studiatul în străinătate, m-am documentat despre ce opțiuni de studii aș avea, ce domeniu aș putea alege și am ajuns să aplic la cinci universități în UK, pe antropologie. „Doar să văd ce se întâmplă”. Am aplicat cu ajutorul unei organizații din București care se ocupă de trimis aplicații în masă pentru studenții din România (care probabil primeau un bonus pentru fiecare student trimis în UK) și am fost admis în Essex.

Iar apoi am luat decizia spontană să plec. Deci nu pot să spun că sunt un exemplu de plecare prea informată. Asta a fost la vârsta de 19 ani. Perioada de studii a fost patru ani, iar eu am locuit în UK doi ani, în perioada 2016-2018.

Is the grass greener on the other side?

A.B: Aici cred că depinde foarte mult de persoană, de domeniul ales, de ce dorești să obții prin plecare. Nu cred că pot să vorbesc în numele tuturor sau să generalizez. Am avut colegi care au venit în UK și ai căror părinți îi susțineau financiar și moral 100%, care erau motivați să studieze, să prindă un job „bun” și să aibă o carieră puternică în UK. Care studiau drept sau alte lucruri mai aplicabile. Cum eu am studiat științe sociale, a fost un domeniu mult mai vag și general, care are ca traiectorie o carieră în academie. Ceea ce nu am ajuns să fac până la urmă.

Nu știu ce s-ar fi întâmplat în cazul meu dacă aș fi rămas în România, dar pot să zic că orice decizie pe care o iei ajunge să îți dea o direcție diferită în viață. Pe mine, mutatul în UK m-a făcut să fiu mult mai confortabil cu asumarea riscurilor, mi-e mult mai ușor să mă mut în alte țări, m-a ajutat să mă maturizez foarte repede și să mă dezvolt în direcții în care prietenii mei rămași în România nu au aceleași șanse.

În România am simțit că colegii mei erau mult mai „acasă”, aveau un cerc de suport, familie, foști colegi, să zicem că aveau totul mai de-a gata și puteau să se concentreze pe viața de student mai liberi. La mine, dintr-o dată a trebuit să mă maturizez repede, să iau decizii, să mă descurc din toate punctele de vedere, pentru că părinții mei nu mă puteau ajuta nici financiar și nici „logistic” nevorbind engleză. A rămas pe umerii mei să mă descurc cu toate lucrurile. Asta clar m-a ajutat să mă dezvolt repede și să intru în viața de om responsabil.

Nu aș putea să zic dacă iarba e mai verde pe cealaltă parte, pentru că nu știu ce om aș fi ajuns să fiu dacă nu aș fi plecat din țară la 19 ani. Dar tot ce pot să spun e că studenții care se gândesc să plece poate ar trebui să se gândească înainte de ce vor să plece. Adică ce doresc ei să obțină prin asta, și să se gândească dacă nu pot obține asta și în țara lor.

Pentru că sunt mulți oameni care au absolvit universități în România și au joburi de succes în domeniile respective. Așadar, țara în care studiezi nu cred că definește cât de bun o să fii după absolvire. Dacă ești motivat, eu zic că poți să reușești de oriunde.

Și reversul întrebării de mai sus: te-ai lovit de vreun fel de prejudecăți odată ajuns acolo?

A.B: Nu pot să zic că m-am lovit de prejudecăți. Am mers în UK în perioada pre Brexit și nu m-am mai întors acolo după Brexit. Deci nu știu cum mai sunt oamenii. UK e un loc foarte divers, cu oameni de peste tot și cred că e o oportunitate pentru fiecare să își deschidă ochii și să învețe că lumea e mult mai largă decât orașul din care vin ei.

Pentru mine, cred că journey-ul a fost mai mult interior. A fost vorba de re-evaluarea ideilor pe care le-am avut eu despre mine și despre lume până atunci. Când ești singur într-o țară nouă înveți să cunoști oameni, să te înțelegi cu oameni noi, oameni cu diverse background-uri, din culturi diferite… și consider că m-a învățat să nu văd lumea doar într-un fel, ci am înțeles mai multe perspective prin care poți privi viața. Fiind „rupt” de viața de acasă, ai șansa să explorezi ce vrei tu și cum vrei tu.

Dar nu am avut niciodată prejudecăți, asta și pentru că tot timpul oamenii din jurul meu au fost oameni foarte deschiși și diverși.

Școala din România vs. școala din „Vest”: trei asemănări și trei deosebiri.

A.B: Cred că în ansamblu aș spune că e o diferență destul de mare între cei doi ani pe care i-am petrecut în UK și anul petrecut la universitate în România. Aș spune, pe scurt, că în UK experiența de studiu a fost mult mai practică și individuală, pe când în România se concentra mai mult pe teorie și experiența de grup.

În România aș spune că universitatea a fost similară cu liceul. Îmi plăcea faptul că aveam o clasă și o grupă. Toți colegii mei studiau aceleași cursuri ca și mine, puteam schimba idei, notițe.

Era acel feeling de colegi aș zice de clasă. Pe lângă asta, în România accentul era pus pe teorie. Mi se părea că în România am învățat mult mai multă informație decât în UK, dar mult mai puțin despre cum să pun teoria în practică. În țară, am învățat lucruri interesante, dar nu și ce să fac cu ele după universitate. Pe lângă asta, în România, orele de școală sunt multe și lungi. Dacă doream să particip la toate cursurile, petreceam și până la șase ore pe zi la școală. Fiecare curs avea patru ore săptămânal.

În UK, fiecare curs avea două ore pe săptămână: o oră de curs, una de discuții. Ceea ce îmi oferea mai mult timp pentru job. Dar, în același timp, volumul de muncă individuală era mult mai mare, ceea ce însemna că ajungeam să petrec încă două ore în plus acasă citind materiale extra.

Dar partea bună era că puteam să îmi planific singur în ce zi și la ce oră doream să fac asta. De obicei ajungeam să îmi petrec toata ziua de sâmbătă sau duminică făcând lucruri pentru școală. Legat de asta, în UK accentul era pus mult mai mult pe munca individuală. Era vorba de cât de mult ești dispus să faci singur și nimeni nu stătea după tine să verifice ce faci și cum faci. Dar dacă nu depuneai efort individual nu cred că reușeai să faci față nivelului din restul clasei și ajungeai să pici examenele.

O diferență importantă a fost partea practică în UK. Ne învățau skill-uri cum ar fi research, scris, aveam proiecte reale și am observat că în România, colegii de aici nu le făcuseră și nu știau cum să înceapă să le facă. În UK era mult mai mult accent pus pe angajare după facultate, cum să te dezvolți, cum să obții skill-uri, cum să fii motivat și să știi cum să aplici și să depui efort într-un mod logic. Pe când în România, în anul trei, am fost surprins să văd că unii din colegii mei nu știau cum să înceapă să își scrie un CV de bază, cum să se autoevalueze și cum să se impună sau să aibă o opinie critică.

Cât de greu e să te autosusții la o facultate străină? Care sunt costurile (euro și timp)?

A.B: Nu pot să zic că am informații foarte curente în legătură cu asta. Eu a trebuit să mă susțin singur pe toată perioada. Părinții mei au reușit să mă ajute în primele trei luni, timp în care a trebuit să mă grăbesc să îmi găsesc un job de student, să pot să continui să exist după cele trei luni (haha).

Am lucrat la Uniunea Studenților a Universității care avea diferite businessuri mai mici în cadrul campusului. Pentru mine, pot să zic că a fost foarte obositor să jonglez studiatul cu lucrul, pentru că îmi ocupa atât de mult timp încât nu prea mai aveam pentru dormit sau viață socială. Dar în același timp, în UK, din jobul meu de student part time reușeam să îmi acopăr toate cheltuielile lunare. Chiria mea era aproximativ 270£ plus extra. Iar la job lucram de obicei vreo 20-30 de ore pe săptămână.

Am studiat un an și în România și pot să zic că în țară a fost mult mai greu să mă susțin singur financiar ca student. În România, orele la facultate sunt mult mai lungi, prezența obligatorie și nu cred că avem cultura de joburi flexibile pentru studenți. Cât am stat în țară și am studiat, un an, am avut noroc cu pandemia și cu faptul că aveam cursurile și jobul meu full time online. Așa că puteam să lucrez și să particip la cursuri în același timp.

Dacă nu ar fi fost așa, cred că ar fi fost mult mai greu să lucrez în România. Și trebuie inevitabil să ratezi cursurile pentru a merge la lucru. În UK aveam mult mai puține ore și mult mai multă muncă individuală, ceea ce însemna că puteam să mă ocup de școală seara sau în weekend, atât timp cât îmi predam lucrările la timp.

Ce sunt fake news pentru tine? Ai un exemplu pe care nu ai putut să îl uiți? Dacă nu, poți crea acum un fake news ce ți-ar plăcea să fie citit în masă?

A.B: Nu cred că fake news e un subiect cu care intru de obicei în discuții. Am fost în UK în timpul Brexitului, ceea ce a însemnat că am văzut cum s-a derulat discursul lor în jurul in/out. Același lucru l-am văzut și în ultimii doi ani legat de Covid. Se observă clar diviziunea între două tabere de oameni care se ciocnesc.

Despre experiența Casianei Lupu puteți citi aici.