de Iustina Sfarghiu

„Părinții se străduiesc să facă tot ce pot ei mai bine. Adolescenții se străduiesc să facă tot ce pot ei mai bine. Nu este de ajutor să căutăm vinovați.”

Mereu m-am întrebat cum ar arăta o lume în care nu ar exista conflicte între părinți și copii. Trăim vremuri în care lucrurile se schimbă cu o viteză colosală, iar noi trebuie să ținem pasul, și mă întreb dacă aceste conflicte nu sunt inevitabile din cauza diferențelor dintre generații. Deoarece problemele de acasă afectează atât copiii cât și părinții în viața de zi cu zi, am apelat la un profesionist care, din experiență, ne poate sfătui în legătură cu prevenirea sau rezolvarea acestor contradicții.

Care credeți că sunt cauzele apariției conflictelor între părinți și copii? Lipsa de comunicare poate fi una dintre ele?

Cristina Ösz: Când eram adolescentă, majoritatea conflictelor cu părinții mei erau legate de felul în care mă îmbrăcam, de machiaj, de note, de stările mele, de relațiile de prietenie și începerea vieții sexuale. Îmi amintesc cât de multă nedreptate și furie simțeam atunci. Existau și multe conflicte între părinții mei, conflicte care nu aveau legătură cu mine, dar care au lăsat o amprentă asupra mea.

Am avut multe momente în care m-am îndoit de mine. Cu toții știm că există un „conflict între generații” care se referă la diferențele de valori, atitudini, credințe etc. Hai să ne imaginăm o mare prăpastie, adâncă, ce se deschide între părinți și copii. Pare înfricoșător și pare imposibil să ajungem unii la ceilalți. În realitate, lucrurile nu stau chiar așa. Putem construi poduri.

Adolescența nu este doar o perioadă a schimbărilor și provocărilor pentru adolescenți. Este și o perioadă de tranziție pentru părinți. Pe măsură ce intrăm în adolescență se schimbă și mai mult dinamica de putere în relația părinte-copil.

Adolescenții încep să își exprime din ce în ce mai mult propria voință, să exprime faptul că și ei au nevoie să fie ascultați, să fie respectați, să fie înțeleși. Pentru părinții de adolescenți poate avea loc o transformare fascinantă pe măsură ce se vor confrunta și vor lucra cu propria lor reactivitate la comportamentul copilului.

Un părinte își poate da seama că a devenit reactiv atunci când este foarte frustrat în relație cu adolescentul, își pierde ușor răbdarea, este revoltat când vede hainele împrăștiate în cameră etc., apoi exprimă această frustrare și îi indică adolescentului cum ar trebui să fie sau ce ar trebui să facă. Reactivitatea părintelui este strâns legată de istoricul experiențelor personale, de relația cu părinții lor și așa mai departe.

Poate exista multă confuzie în adolescență. Pe de-o parte adolescenții încearcă să fie adulți, deoarece mesajul pe care îl primesc din exterior este că ar trebui să fie adulți și pe de altă parte nu se simt deloc adulți. Oscilează între momente în care tind să simtă cum e să fii adult și momente în care se simt tineri, pierduți și nesiguri.

Relația cu părinții contează și în adolescență chiar dacă este posibil ca focusul adolescentului să fie pe relațiile cu egalii și pentru un timp să renunțe la valorile din familie. E un proces natural care face parte din dezvoltare. Abordarea parentală potrivită și eficientă pentru un copil de 7-8 ani, nu va fi la fel de eficientă pentru un adolescent de 16 ani.

În adolescență, stilul parental va fi centrat pe dezvoltarea aptitudinilor și a autonomiei copilului. Cu toate acestea, părintele rămâne in charge și stabilește noi parametri pentru comportamente, noi limite clare. În cadrul acestor limite există acum mai mult spațiu pentru negociere. Pe măsură ce adolescentul dezvoltă competențe va crește și gradul de negociere. În acest context, conflictul pare să aibă originea în dificultatea părintelui de a se deplasa mai departe de un stil parental autoritar.

Pentru a înțelege mai bine conflictele propun să aducem în discuție Triunghiul Dramatic, un concept din Analiza Tranzacțională. Acesta descrie un model de dinamică relațională bazat pe trei instanțe în care putem intra în timpul unui conflict: Victimă, Persecutor, Salvator.

Victima percepe situațiile neplăcute și evenimentele de viață ca pe ceva ce viața sau cineva le produce asupra ei și are credința că nu se poate descurca prin forțele proprii. Victima blamează Persecutorul și caută un Salvator pentru a rezolva problema în locul ei.

Salvatorul acționează conform propriei nevoi de a fi important, apreciat etc. chiar dacă pare că pune interesele sau nevoile victimei în prim-plan.

Persecutorul urmărește să își satisfacă propriile nevoi, critică acuză, folosește puterea într-un mod distructiv. De-a lungul vieții, cu toții intrăm la un moment dat într-un triunghi dramatic. În timpul unui conflict ne putem muta cu o foarte mare rapiditate prin toate pozițiile triunghiului. Să ne imaginăm o situație în care mama (victima) îi spune adolescentei „Știi că am probleme de sănătate și totuși nu vii acasă la ora stabilită! Uite ce îmi faci! Nu dorm nopțile din cauza ta!”. În momentul în care adolescenta (persecutor) îi răspunde mamei „Nu mă interesează! Lasă-mă în pace!” tatăl poate interveni dintr-o poziție de Salvator al mamei și de Persecutor al copilului și poate spune „Iar comentezi și ești lipsită de respect! Acum îmi dai telefonul și o săptămână nu mai vezi niciun ban!”. A doua zi, mama (salvator) îi dă bani pe ascuns adolescentei (victimă).

Să mai luăm niște exemple pentru care pozițiile sunt evidente: „Sunteți cei mai groaznici părinți! Niciodată nu mă înțelegeți! Niciodată nu sunteți mulțumiți!“ sau „Noi facem totul pentru tine și ție nu îți pasă! Vii acasă cu notele astea după ce noi ți-am oferit toate condițiile să înveți!”.

Pentru că întrebai de comunicare, uitându-ne la aceste exemple observăm că atunci când ne aflăm în Triunghiul dramatic nu putem comunica asertiv, nonviolent, și mai degrabă suntem rigizi, aducem reproșuri și acuzații și minimizăm, nu avem încredere în capacitatea celuilalt de a rezolva probleme. Nimeni nu câștigă în triunghiului dramatic. Există doar suferință derulată la infinit. Vestea bună este că putem ieși din asta. Putem începe prin a cunoaște rolurile și schimbările de poziție. Putem observa cum am ajuns într-o poziție sau alta și care sunt consecințele de a fi în una din aceste poziții. Apoi putem lua decizia de a refuza invitațiile la noi drame.

Ce ar putea face, atât copiii cât și părinții, pentru a preveni/rezolva aceste neînțelegeri?

C.O: „Vâltoarea minții. Puterea și rolul transformărilor cerebrale în adolescență”, scrisă de Daniel Siegel, este o carte pe care o recomand adolescenților și părinților.

The Winner’s Triangle. Putem dezvolta noi moduri sănătoase de relaționare care nu implică minimizarea sau lipsa de încredere în abilitățile și valoarea celuilalt. O poziție de vulnerabilitate înlocuiește poziția victimei. Din această poziție știm că traversăm o perioadă dificilă, dar nu desconsiderăm propria abilitate de a gândi, a simți și a acționa pentru a ne îndeplini nevoile, pentru a rezolva probleme.

Este în regulă să cerem ajutor și este în regulă atunci când cineva ne spune nu. O poziție de grijă (caring) înlocuiește poziția salvatorului. Când ne aflăm în această poziție respectăm abilitatea celuilalt de a gândi, de a simți și de a cere ajutor pentru a-și îndeplini nevoile. Nu facem lucruri cu care nu ne simțim în acord. Suntem capabili să spunem nu într-o manieră plină de respect și onestitate. Îi ascultăm pe ceilalți fără a rezolva problema în locul lor.

O poziție de asertivitate înlocuiește poziția de persecutor. În această poziție ne folosim energia pentru a rezolva dificultățile cu care ne confruntăm, cerem ce avem nevoie fără a-l pune pe celălalt la pământ, fără a-l pedepsi sau a-l umili.

Everyone is trying their best. Părinții se străduiesc să facă tot ce pot ei mai bine. Adolescenții se străduiesc să facă tot ce pot ei mai bine. Nu este de ajutor să căutăm vinovați. Părinții pot fi atenți la propria lor reactivitate față de copil. Atunci când părintele devine conștient de modul în care relaționează cu propria sa persoană, acesta este primul pas către a avea o relație sănătoasă cu copilul său.

Putem pleca de la câteva întrebări pentru părinte: Ce știu în general despre furia mea? În ce situații particulare devin furios? Ce reprezintă pentru mine hainele împrăștiate prin toată camera copilului meu? De exemplu, pot fi acestea o reprezentare a faptului că mă simt ignorat, nerespectat? E posibil să existe o întreagă istorie în viața mea legată de asta?

Și adolescenții își pot pune niște întrebări: Ce nu văd la mama mea sau la tatăl meu atunci când sunt furios? Ce am nevoie ca părinții mei să vadă și să audă?

Nu ne putem asculta unul pe celălalt atunci când ne învinovățim unul pe altul. Dacă sunt foarte orientat către a învinovăți copilul îmi va fi dificil să îl văd cu adevărat, să îl accept așa cum este, să pot înțelege ce nevoie este în spatele comportamentului lui și să văd că se străduiește să facă ce poate el mai bine.

De asemenea, e important să știu că pot învăța să relaționez cu propria persoană într-o manieră plină de compasiune. Asta înseamnă să mă tratez cu blândețe, să îmi vorbesc cu blândețe, să văd imperfecțiunea ca pe o parte a condiției umane, să nu mă las absorbit de propriile emoții dureroase, să nu devin una cu ele și să acționez în așa fel încât să mă ajut pe mine. În felul acesta mă pot autoregla și îl pot ajuta și pe copil să facă asta. Am această capacitate de învățare.

Din experiența dumneavoastră, adolescenții care nu au o relație bună cu părinții, prezintă un comportament diferit față de cei care au o relație bună? Pot aceste conflicte să genereze anxietate, depresie sau alte forme mai grave?

C.O: E un subiect larg și cu multe fațete. Îmi vin în minte situațiile în care conflictul devine abuz sau violență de orice tip. Acest topic merită o altă discuție. Vreau să menționez că există un risc mai scăzut pentru depresie și anxietate, un risc mai scăzut pentru suicid, pentru consum de substanțe și comportamente deviante etc. în familiile unde adolescentul poate avea o relație de susținere și încredere cu cel puțin unul dintre părinți – o relație care este un spațiu sigur pentru copil, în care el poate exista exact așa cum este, în care se simte însoțit pe măsură ce face greșeli și învață să rezolve probleme.

Adolescenții care au această relație cu un părinte vor merge către părintele respectiv, atunci când au nevoie de ajutor, când se confruntă cu o situație dificilă, când ceva nedorit se întâmplă. Relația părinte-copil este cel mai important factor pentru sănătatea mentală.

Cât de deschiși sunt părinții și copiii să apeleze la consiliere? Care sunt pașii pentru a începe consilierea și cum ar ajuta ea?

C.O: Adolescenții sunt deschiși să apeleze la consiliere/psihoterapie. În cazul minorilor, este nevoie ca părinții să apeleze psihologul în vederea stabilirii unei programări. Dacă ești un adolescent major poți face singur programarea. Există din ce în ce mai multe situații în care adolescenții își exprimă nevoia de a merge la psiholog, iar părinții fac demersurile necesare.

Dacă ești un adolescent minor și părinții tăi nu sunt de acord să mergi la psiholog este important să aveți o discuție în care să le expui argumentele tale. Sau poți discuta cu un alt adult de încredere din mediul tău, iar acesta te poate ajuta să discuți cu părinții.

În cazul în care te confrunți cu gânduri suicidare, te simți copleșit, nu ai cu cine să vorbești și îți este frică să le spui părinților că vrei să mergi la un psiholog, te poți ajuta apelând un helpline gratuit cum este depreHUB Teens – www.adolescenti.deprehub.ro.

Și părinții sunt deschiși. Bineînțeles, există excepții. Sunt mulți părinți care merg la terapie (individuală/de familie/de cuplu) în funcție de nevoile și particularitățile fiecărei familii. Este recomandat ca părinții să participe la ședințe de consiliere parentală atunci când adolescentul merge la terapie individuală sau să înceapă un proces terapeutic individual/de familie cu un alt terapeut.

Relația terapeutică este un spațiu sigur în care lucrezi împreună cu terapeutul pentru a-ți atinge obiectivele. Este respectat principiul confidențialității. În ultimii ani, adolescenții cu care am lucrat au cerut ajutor pentru dificultăți de relaționare cu părinții și cu egalii, emoții dificile, anxietate, depresie, autorănire și suicid, orientare sexuală, consum de substanțe. Pe scurt, împreună cu terapeutul vei învăța să relaționezi sănătos cu propria ta persoană și cu ceilalți, vei schimba perspectiva din care îți privești părintele sau copilul.