Interviurile „Peda citește”

Daria Cuc (clasa a XII-a B): Cum ați început să scrieți, în ce context? Ați avut vreun mentor?

Marin Mălaicu-Hondrari: Înainte de a scrie am început prin a citi. Probabil m-a condus spre citit și faptul că eu trăiam atunci într-o zonă izolată. Eram crescut de o mătușă de a mea, undeva la deal, într-o casă fără curent electric, cu o lampă. Nu aveam absolut niciun copil în jur, pe 3-4 kilometri. Iarna era o pustietate incredibilă. Cred că aveam nevoie de povești, pentru că mă jucam și vorbeam foarte mult singur. La vârsta aceea, cred că e obligatoriu să vorbești singur, să-ți inventezi prieteni imaginari, să faci orice pentru că atunci începe să ți se dezvolte imaginația. Bineînțeles, după ce am mers la școală am învățat să citesc ca orice copil normal, la 7 ani. După aceea, am început să citesc și de atunci mi-am făcut prieteni adevărați – personajele. Citeam toate minunile, orice îmi pica în mână și eram absolut fericit. Cele mai frumoase momente erau cele în care părinții mei nu mă trimiteau să sparg lemne, să scot cartofi, să adun porumbul etc., ci aveam momentele mele pentru citit. Intram, pur și simplu plonjam într-o altă lume și era absolut fabulos. Oricum, în condițiile în care trăiam, orice aș fi făcut într-o altă lume îmi părea fabulos.

Nu am avut un mentor până foarte târziu. Dar niciodată nu mi-a trecut pofta aceasta de a citi. Mă bucur în continuare, chiar dacă am scris câteva cărți și sunt traducător și scriitor „profesionist”. Citesc cărțile mânat de ce se întâmplă în ele, nu de cum și-a construit autorul personajele. Sigur că după aceea mă întorc la ele și analizez și acest lucru, dar, în primul rând, mă las dus de poveste. E absolut fabulos!

Aveți vreo recomandare de lectură pentru cercul nostru?

Marin Mălaicu-Hondrari: Eu niciodată nu m-am gândit la lecturi centrate pe liceeni. Eu am citit, la nici 13 ani, „Castelul” lui Kafka. Nu am înțeles absolut nimic, dar era ceva acolo care mă fascina. Cred că oricare dintre voi poate citi orice carte. Că nu o va înțelege sau că nu o va citi la toate nivelurile de lectură, asta e altceva. Puteți citi fără nicio problemă pentru că sunteți suficient de inteligenți să știți că acolo e ficțiune, iar acelea sunt niște personaje. Sunteți suficient de inteligenți să vă bucurați de o carte. Nu cred că există o carte pe care să pui ștampila unei vârste. „Apolodor” al lui Gellu Naum este o carte pentru copii, dar eu o citesc și acum cu deosebită încântare. E superbă. Treptat, o să vedeți, că prin lecturi o să ajungeți singuri la genul de literatură care vă place, prin eliminare. Acest proces este ca cel al unui sculptor, care, prin eliminarea unor bucăți din blocul de marmură, obține un „David”.

Daria Cuc: Eu am parcurs în totalitate cartea “Războiul Mondial al Fumătorilor” și parțial “Apropierea”. Am observat că în ambele există mai mult sau mai puțin acest motiv al fumătorului, al fumului și al țigării. Mi s-a părut interesantă proiectarea traseului unui personaj din copilărie și până la maturitate însoțit de pasiunea sa pentru fumat.

De unde v-ați inspirat în scrierea romanului și de unde vă găsiți inspirația în general?

Marin Mălaicu-Hondrari: Precizăm, mai întâi, un lucru: eu în „Războiul Mondial al fumătorilor” sau în „Apropierea” sau în orice carte de-a mea în care personajele fumează, nu fac o apologie a fumatului. Pur și simplu, în „Războiul Mondial al fumătorilor” mi-am structurat cartea în așa fel încât să fie jalonată de niște mărci de țigări. Îmi iau inspirația din lumea din jur. Sunt foarte atent la oameni, îmi plac poveștile lor. Chiar dacă, de multe ori, lumea crede că „Apropierea” sau „Lunetistul” sunt romane autobiografice, asta e o capcană – una în care cad criticii, pentru că ei citesc într-un interviu de-al meu că eu am locuit în Spania și apoi, un personaj de-al meu locuiește în Spania. Atunci vor spune „Wow! E autobiografic.” Nu e autobiografic. Orice scriitor își ia inspirația și din propria viață. De exemplu, am pus într-un personaj felul în care mama mea, cu o delicatețe desăvârșită, separa gălbenușul de ou de albuș. Acesta mi s-a părut întotdeauna un gest fabulos, despre care merită să scrii. E un gest pe care îl fac mii de oameni, ceea ce îl face să nu fie strict biografic. Dar, da, inspirația mi-o iau din viață.

Daria Cuc: Cred că vorbesc pentru majoritatea elevilor, când spun că frica de a arăta cuiva ceea ce scriem este uneori mai mare decât frica de a scrie.

Ați putea să ne dați câteva sfaturi despre scris prin împărtășirea experienței dvs. cu literatura?

Marin Mălaicu-Hondrari: Cel mai important sfat e să scrieți, în primul rând. Să vă bucurați de asta, fără să puneți presiune pe voi când scrieți. Bucurați-vă! Eu continui să scriu în acest fel. Eu mă bucur când scriu ceva. Totuși, a doua zi revin și mă gândesc „Ce prostii am scris!” și rup pagina și o arunc la gunoi. Dar atunci când scrii, e absolut fabulos. De asemenea, scrisul poate fi terapie, până la un punct. Nu vă gândiți la publicare, la prieteni, nu vă gândiți la nimic atunci când scrieți. Doar scrieți! Este important ca scrisul să vă ajute și mai ales să scrieți doar dacă simțiți nevoia profundă de a face acest lucru.

De exemplu, eu dacă nu scriu perioade lungi, încep să mă simt foarte rău și fizic și psihic. Atunci orice altceva aș face, ar fi inutil. Mă liniștește doar perioada în care încep să scriu, iar atunci sunt din nou un om vesel și binedispus. Gândiți-vă foarte bine atunci când scrieți: de ce o faceți, ce vreți să spuneți, dacă vă ajută sau nu cu adevărat. Dacă vă place într-adevăr, scrieți fără presiune. În general, în viață contează ceea ce faci fără presiune și cu pasiune maximă. Chiar dacă sunt puține lucruri, contează să le faci cu pasiune.

Daria Cuc: V-a fost vreodată teamă să scrieți sau teamă față de cum ar percepe publicul scrierile dvs.?

Marin Mălaicu-Hondrari: Sigur că există o teamă, difuză, totuși. Eu atunci când scriu nu mă gândesc absolut deloc la public, nu mă gândesc la cititor, nu scriu o carte destinată unui anumit sector de public. Nu am așteptări înainte de a scrie cartea. Dacă, de exemplu, mi se comandă un text, atunci știu că voi fi plătit înainte și începe să-mi fie groază dacă nu scriu ceva bun și o să-mi fie rușine de oamenii aceia. După ce apare cartea, deja începe o altă poveste. Te mai uiți la ce reacții sunt: unii chiar te rănesc.

Daria Cuc: În activitatea dvs. ați publicat atât romane, cât și poezie. Dacă în proză ați abordat teme mai cotidiene, în poezie exprimați sentimente profunde, chiar frustrări, prin cuvinte simple, accesibile, dar care merg la sufletul cititorului.

Considerați că poezia este o formă de a trăi, în sensul că prin scrierea sau lectura poeziei omul trăiește, sau este pur și simplu o modalitate estetică de a reda viața?

Marin Mălaicu-Hondari: Cu siguranță, că e o formă estetică, deși eu sper că e mai mult de atât. Pe mine m-a ajutat poezia în multe momente, literatura, în general, m-a ajutat. În cazul meu, care e un caz mai aparte, literatura mi-a savat viața realmente. Tot ce am avut bun în viață a fost prin literatură: toate fericirile mele și toate nefericirile mele au venit prin literatură. Am o relație extrem de intimă cu literatura. De aceea, poezia rămâne, pentru mine, cea mai înaltă formă de expresie, cel puțin literară. Poate muzica e ceva mai mult decât poezia… Îmi amintesc când am citit pentru prima dată Bacovia, care pentru mine a fost un șoc absolut teribil. După aceea o disperam pe mama că umblam numai prin cimitir și prin ploaie. Eram atât de concentrat, încât îl înțelegeam ad litteram. Credeam că dacă Bacovia asta scrie, asta trebuie să simt și eu. Acesta a fost șocul poeziei. L-am găsit pe Bacovia la o vârstă destul de fragedă, când nouă ni se preda la școală cu totul altă poezie. Desigur, apoi vine șocul Nichita Stănescu. Am scris vreun an exact ca Nichita Stănescu.

Daria Cuc: Ca scriitor, atunci când scrieți, literatura se formează pornind de la evenimente sau sentimente reale, dar care, prin procesul imaginației creatoare, se transformă într-un produs final derivat din experiența autorului.

Ați fost vreodată judecat pentru ceea ce scrieți? Sau v-ați confruntat cu respingere din partea apropiaților?

Marin Mălaicu-Hondrari: Mereu există acest risc. Cu atât mai mult, în lumea în care trăim astăzi s-au acutizat problemele pe care le are lumea față de limbaj. Clar poți avea probleme. Pentru mine, cele mai dureroase au fost niște respingeri ale unor confrați scriitori când am publicat „Apropierea” și am avut succes. Am trecut prin asta și cu filmul „Parking”. Acestea sunt, de fapt, mizerii umane, pentru că oamenii așa sunt.

Daria Cuc: Din experiența dvs. de scriitor, probabil ați avut în mână multe texte, ați măsurat pulsul literaturii prin cărțile pe care le-ați citit.

Aveți vreo carte preferată sau vreo operă pe care o puteți recomanda oricând?

Marin Mălaicu-Hondari: Am o mulțime de cărți preferate și de autori preferați. Cea mai recentă pe care am citit-o e „Pasagerul”, de Cormac McCarthy. E vorba despre o adolescentă de 17 ani care e o tipă genială. Nu voi spune mai multe, dar știu că merită citită. „Pasagerul” și „Stella Maris” sunt cele două volume ale romanului. Apoi, desigur, am și autori români preferați. Nu o să vorbesc despre prietenii mei: Dan Coman, Radu Vancu, Ana Dragu – are o carte superbă despre autism. Este o carte care reușește performanța de a te face să râzi. Nenumărate mail-uri ale părinților care au copii din spectrul autist conțin mulțumiri pentru publicarea unei cărți care i-a făcut să conștientizeze că poți râde în legătură cu această problemă, dacă știi cum să o abordezi.

Daria Cuc: Printre noi sunt și câțiva elevi de clasa a 12-a care sunt mai mult sau mai puțin stresați de examenul de bacalaureat. Meditații, teme și proiecte le răpesc timpul de a se dedica cu adevărat activităților importante pentru procesul lor de individuație.

Cum a fost pentru dvs clasa a 12-a? Cum v-ați descurcat cu presiunea? Aveți câteva sfaturi pentru noi?

Marin Mălaicu-Hondrari: În primul rând, trebuie să încercați să eliminați factorii de stres și presiune care există.  Sună simplu să-i eliminăm, dar cum o facem concret, având în vedere că un factor de stres sunt părinții? Dacă aveți o țintă foarte clară și știți ce vreți să faceți pe viitor, trebuie să vă îndreptați toată atenția și pasiunea înspre ceea ce vreți să faceți. Cu celelalte lucruri încercați să vă descurcați când și cum puteți. Nu uitați, nu se poate să trăiești fără să ai măcar o clipă de bucurie în fiecare zi.

Altfel, ajungi să te întrebi ce faci cu viața ta: de ce învăț încontinuu, de ce mă stresez atât de tare, de ce nu mai pot mânca, de ce devin așa de sensibil? Acestea sunt niște reacții absolut normale la cei care sunt super stresați. Încercați să nu gândiți că e o tragedie dacă nu sunteți de 10 pe linie. Ce tragedie ar putea fi asta? Ce se întâmplă daca iei un 9? Important e să-ți dorești cu adevărat ceva și să mergi pe drumul acela. Nu vă stresați mai mult decât e cazul. Aveți energie și aveți toate resursele de care aveți nevoie ca să reușiți. Știu că e greu să auziți aceste lucruri de la un om care a trecut prin ele odată, dar tocmai pentru că am trecut prin acestea îmi dau seama cât de disperat eram și cât de aiurea gândeam, punându-mi singur atâta presiune pe mine.

Daria Cuc: Ce părere aveți despre comunism?

Marin Mălaicu-Hondrari: Eu am prins comunismul până în adolescență. Iar, în zona unde locuiam eu, nu existau așa de multe prostii comuniste. Îmi dădeam seama că lucrurile nu funcționau. Ascultam radio pentru muzică, nu pentru altceva. În rest, eram destul de liber în ideea că nu cunoșteam altă lume. Cred că, de fapt, problemele oamenilor, adolescenților, cele fundamentale sunt aceleași, indiferent dacă aveam telefon mobil sau nu. Noi avem impresia că o tehnologie tot mai avansată sau un router performant ne va rezolva problemele. Acel router ne poate rezolva problemele la nivelul unui router, nu mai mult.

 Întrebări din public:

Ioana Balaban, clasa a X-a D: Vorbiți și o altă limbă?

Marin Mălaicu-Hondrari: Spaniola. Am scris niște texte în spaniolă. De asemenea, traduc și multe texte din spaniolă. În rest, eu prefer să scriu în limba română, care mi se pare absolut fabuloasă pentru că ai nenumărate posibilități de exprimare. Și în limba română poți să te exprimi cool.

Maria, clasa a X-a E: Vi s-a întâmplat să regretați că vă aruncați manuscrisele în mod impulsiv?

Marin Mălaicu-Hondrari: Dacă scriam un poem sau început de poezie și le aruncam, nu le regret. Regret, însă, că mi-am aruncat jurnalele. Le-am aruncat compulsiv. Treceam prin diferite stări tipice adolescenților. Mi se părea că ceea ce scriam în jurnal era nașpa și îmi doream să dispară. Îmi pare rău că le-am aruncat, pentru că avem impresia că ținem minte totul, și atunci când trăim lucruri frumoase le uităm repede. Pentru acele momente mi-ar plăcea să am jurnal. E minunat să te uiți în urmă să vezi ce lucruri extraordinare făceai acum un an. De asemenea, jurnalul e un exercițiu de scriere și antrenare. Faza cu inspirația nu există, este, de fapt, muncă. Ideile geniale nu vin din senin, ele vin din ani de muncă. Dacă lucrezi suficient de mult cu suficientă pasiune, încep să se facă niște legături fabuloase și să ai niște idei minunate.

Irina Todor, clasa a X-a D: La ce vârstă ați început să scrieți? La ce vârstă ați publicat prima carte?

Marin Mălaicu-Hondrari: Poți începe să scrii la orice vârstă. Publicarea nu e relevantă când scrii, nu vă grăbiți să publicați. Eu am început să scriu pe la 13-14 ani. Am debutat cu un volum personal la 33 de ani, „Zborul femeii pe deasupra bărbatului”, și am avut noroc că a luat și un premiu al Uniunii Scriitorilor. Asta ține de noroc.

Casiana Gîndilă, clasa a XII-a B: Considerați că e un comportament sănătos să ne scriem sentimentele atunci când se manifestă sau să le punem pe hârtie după ce ne liniștim?

Marin Mălaicu-Hondrari: Chiar dacă notezi trăirile pe moment, a doua zi când le recitești îți vei da seama că nu au fost atât de intense. Dacă scrii sub imperiul emoțiilor, e obligatoriu să revii asupra lor. Nu pentru că literatura nu ar conține emoții, dimpotrivă, ea e plină de emoții, dar sunt nu sunt emoții strigătoare la cer. Ele te ating treptat. Asta e relevant în literatură. Durerea sfâșietoare dintr-o proză nu te atinge, pentru că și în viață ea este pregătită de niște pași până a ajunge la apogeu.