Material realizat de Vlad Popa

Shiva Baby (2020)

O comedie plină de momente de criză și atacuri de panică care fac dintr-o înmormântare evreiască o salată cu de toate. Sentimentele și reacțiile Danniellei, o tânără studentă dintr-o familie evreiască, se amestecă atunci când realizează că la reuniunea de familie apare și bărbatul cu care făcuse sex pe bani cu o seară înainte. Filmul o portretizează pe Danielle ca fiind o tânără sufocată de așteptările legate de carieră ale familiei, ale tradițiilor religioase, ale unei foste relații cu o fată și peste toate acestea, ale apariției noului ei sugar daddy în postura proaspătului soț al unei membre de familie.

Comedia, pe alocuri cinică și tranșantă, o scaldă pe protagonistă în situații penibile, nedorite și pline de jenă, scenariul făcând cu ea un ping-pong de interacțiuni comice fermecătoare prin absurditatea și  coincidentalul lor aberant. Povestea episodică, chiar dacă se cerea a fi un scurtmetraj, se înhamă la o durată de 77 de minute și îi iese cu brio!

CODA (2021)

Child of Deaf Parents

Cu un casting extraordinar, familia Rossi se prezintă ca niște Addams sau Flintstones din satul american pescăresc. Filmul vorbește despre barierele de comunicare ale surdo-muților, dar și despre cele care apar între părinți și copii în perioada critică a adolescenței.

Ruby, protagonista, o tânără pasionată de muzică, este singura membră a familiei Rossi care are simțul auditiv. Conflictele date de pasiunea ei pentru muzică, rolul ei de canal de comunicare între familie și restul comunității și cireașa de pe tort: o dragoste fragedă firească vârstei, fac ca  alegerea viitorului său să fie dificilă și confuză până la plâns.

Filmul, lipsit de pretențiile unei drame apăsătoare, vorbește frumos despre diversele canale de comunicare între indivizi, având o mare bulină albă pentru jocul actoricesc și fizionomiile fascinante ale personajelor rotunde și complexe.

Promising Young Woman (2020)

Un Hitchcock feminin cu o turnură neașteptată… o poveste care se desfășoară rapid, tranșant și cu toate astea… fermecător de îmbârligat. Pistele false și red herring-urile fac din Cassandra un personaj colorat, la limita patologicului, cu surprize și cadouri în fiecare mânecă.

Filmul se învârte în jurul mai multor sentimente crude pe care le trăiește Cassandra în legătură cu relațiile sale intime: vinovăție, furie, atracție, neputință, răzbunare.

Estetica simetrică devine uneori obositoare și irelevantă, dar coloratura surprinde. Atmosfera rezultată din nuanțele multicolore se joacă cu așteptările spectatorului legate de subiectul filmului. Violența are o coregrafie aproape culinară și ici colo, sclipiciul roz face ca petele de sânge și pumnii în gură să fie când sărați, când zaharoși. Așa este Cassandra, o femeie cu multe fețe, o Phoenix care nu știi când mângâie și când împunge.

Nu o să stric experiența finalului prin a o povesti prea mult… tot ce spun este că turnura de situație m-a dus cu gândul la sfârșitul delicios al lui Vincent Vega (John Travolta) în Pulp Fiction.

No Sudden Move (2021)

Ultimul film al lui Steven Soderbergh este un cântec pe care l-am mai auzit, dar de care încă nu m-am plictisit (poate e doar ceva personal). Clasicul film cu mafioți micuți, caraghioși și ușor tembeli din gama lui Fargo (1996), Donnie Brasco (1997), The Big Lebowski (1998) are totuși un aer proaspăt. Te fascinează cu o poveste întortocheată și plină de umor în care, ca de obicei, nimeni nu știe unde ajung banii și nimeni nu câștigă. Nu contest că pentru unii povestea este reciclată și refolosită, dar eu am râs și am găsit lucruri inovative și creative prin el.

Castingul e unul reușit, avându-l pe Benicio Del Toro în vârf, dar și pe Brendan Fraser, care își găsește locul în poveste cum nu a mai făcut-o de mulți ani. Amândoi se joacă foarte mult în cheia unei tăceri care îți frige tălpile. Aștepți în orice moment ca de undeva să sară un glonț, cel mai probabil din greșeală și un personaj aparent necesar filmului să dispară din peisaj într-o clipită.

Creditul cel mai mare îl dau scenaristului, Ed Solomon, de la care până acum văzusem doar Men in Black (1997) când eram puști, și care până acum nu-mi rămăsese cu nimic în minte. Cu toate astea, aici reușește o performanță, istorisind foarte frumos brodat evenimentele dintr-un Detroit de anii `50.

The Last Duel (2021)

Pe lângă că a reușit capacitatea de a lansa în 2021 două filme destul de ambițioase (al doilea fiind The House of Gucci), Ridley Scott se angajează să facă un fel de Rashomon (1950).

Povestea vorbește din perspectiva a trei personaje evenimentele istorice care au avut loc în Franța regelui Carol al VI-lea și o au ca subiect central pe Marguerite (Jodie Comer), soția lui Sir Jean de Carrouges (Matt Damon).

Povestea prezintă cazul de viol al lui Marguerite, a cărui făptaș a fost Jacques Le Gris (Adam Driver) și rezolvarea într-o formă de duel pe viață și pe moarte între cei doi foști prieteni, Le Gris și Jean de Carrouges.

Ce aduce nou The Last Duel acestei forme de istorisire a poveștii din mai multe puncte de vedere este discursul feminist care vorbește despre modul în care era privită femeia în finalul secolului XIV. Chiar dacă desfășurarea evenimentelor se termină în primele 40 de minute, repetarea acestora nu plictisește. Nuanțele în care ele sunt îmbrăcate și felul în care privirea masculină de secolul XIV și cea feminină le interpretează prin filtrul memoriei, mai ales în dimensiunea afecțiunii de cuplu și în cum percep fiecare relațiile intime, fac din lungmetrajul lui Ridley Scott un film care pătrunde destul de adânc în problemele de gen ale epocii. Poate mulți ar contesta abilitatea unui bărbat de a face filme feministe, însă lui Ridley Scott, în cazul de față, îi iese.

Gunda: Mother, Pig (2021)

Un montaj din observaționale alb-negru de 91 de minute în care se studiază într-un mod tandru viața unei scroafe și a porcușorilor ei, precum și a unor alte animale de la fermă care sunt prezente mai puțin.

Lungmetrajul are un ritm care necesită o răbdare mai mare, este lipsit de dialog, tocmai pentru a lăsa în față o placă auditivă care favorizează limba universală a acestor animale, așa că nu este nevoie să se pirateze și subtitrarea.

Sunetul și imaginea au o raportare blândă, neimplicată și ușor timidă, încercând să nu întrerupă prea mult cursul vieții acestor animale domestice. Prezența umană este simțită doar prin intermediul clădirilor, al gardurilor și al obiectelor utilitare care se fac simțite în universul animalelor.

Scroafa protagonistă inspiră maternitate prin toți porii, una biologică, primară și înțeleasă în sensul crud al cuvântului.

Aparatul de filmat imită perspectiva pe care o au de obicei copii mici atunci când stau cu privirea ațintită și observă cu atenție cum se mișcă furnicile. Totul este învelit în virtutea răbdării de a observa într-o durată mai mare de timp comportamentul animalelor.

Abordarea alb-negru favorizează un joc de texturi, de linii, diagonale, fire de păr și riduri, tipuri de epidermă și fizionomii.

Întreg proiectul  produs de BBC este un omagiu adus vieții animalelor domestice, în care critica principală este legată de scopul creșterii acestor animale: sacrificiul total. Aș sintetiza spunând că este un film vegan în totalitate.

*Articol publicat în ediția tipărită, Exercițiul 18 #5

cover foto: Tech Daily/Unsplash