Interviu realizat de Laura Bichler

Mulți oameni nu vor să-și amintească de adolescență, le e rușine de ei înșiși în acea perioadă. Le e rușine de felul în care arătau, de șansele ratate pentru că atunci le-a lipsit maturitatea unei alegeri sănătoase, le e rușine de rebeliunea aia pe care acum o văd prostească și inutilă.

Elise Wilk, însă, s-a întors repetat la acea etapă a vieții și a scris despre ea. A luat adolescența de braț și s-au plimbat împreună pe scena teatrului. I-a pus întrebările potrivite, ca un terapeut, ca să poată vedea ce e în sufletul ei și ce mecanisme psihologice a dezvoltat. Elise își lasă personajele să povestească cele mai ascunse gânduri ca, noi, ceilalți, să ne putem înțelege și accepta (sau ierta).

De ce ai ales dramaturgia și nu proza scurtă?

Când eram în școala generală scriam poezie și proză scurtă, dar în timpul liceului am intrat în trupa de teatru și atunci m-am îndrăgostit de acest domeniu. Am descoperit că să scriu piese de teatru e lucrul pe care îl pot face cel mai bine. Poate, la un moment dat, o să încep să scriu și un roman, deocamdată mi-e foarte bine pe partea asta, de dramaturgie.

Nu e puțin riscant să scrii dramaturgie, ca munca ta să devină străină de tine prin remodelarea ei de către un regizor?

Da, poate să fie riscant, dar tocmai asta e frumusețea, pentru că, de multe ori, descoperi cu totul alte înțelesuri decât cele la care te-ai gândit tu. Cineva vine și pune noi straturi peste ceea ce ai scris. Evident, se poate întâmpla și să nici nu îți mai recunoști propriul text. Sunt două situații extreme, dar de obicei, lucrurile se întâmplă cam la mijloc. Am trăit ambele cazuri și consider că este o experiență prin care trebuie să treci. 

Crezi că un teatru neconvențional ar atrage mai mult interesul tinerilor? Am auzit o elevă de liceu zicând că ei i-ar plăcea să vadă „Avioane de hârtie” jucată în holul și baia liceului. 

Ce scriu nu e gândit neapărat pentru spații neconvenționale. Multe teatre din străinătate au abordarea „dacă nu vin ei la noi, mergem noi la ei” și atunci joacă în școli și săli de clasă, iar dramaturgii scriu piese special gândite pentru astfel de spații. În Elveția, îmi povestea cineva, că de multe ori copiii nici nu știu că urmează un spectacol de teatru, ci pur și simplu dau peste un străin din afara clasei. În România, cred că teatrul trebuie să fie dispus și deschis pentru aceste idei.

Trăsătura comună a pieselor tale este singurătatea. Consideri că este ceea ce ne caracterizează ca și societate?

Da, cred asta, dar niciodată nu mă gândesc la ea când încep să scriu, pur și simplu așa ies textele. Niciodată nu mi-am propus să scriu despre singurătate, dar toți suntem singuri, chiar dacă suntem înconjurați de prieteni sau familie, toți suntem singuri în deciziile pe care le luăm și totul depinde doar de noi. Singurătatea ne caracterizează și nu e ceva ce ține de tehnologie. Primul meu text „S-a întâmplat într-o joi” l-am scris în 2008 când nu erau smartphone-uri, Facebook abia apărea, încă nu exista conceptul de social media și totuși, singurătatea era prezentă. 

Chiar dacă nu ai scris exclusiv despre adolescenți, ești cunoscută mai mult ca autoare de dramaturgie pentru acest segment de vârstă. Ce părere ai despre acest lucru?

Cred că e o problemă pentru că nu știu dacă este tocmai potrivit. Chiar dacă este un teatru cu teme specifice acestei vârste, iar personajele fac parte din acest univers, este un teatru și pentru părinți și pentru profesori, pentru oricine a trecut prin această vârstă. Cred că se adresează tuturor. Probabil, aceste piese au rămas mai mult în memoria publicului pentru că au avut parte de niște spectacole mai pregnante, poate pentru că au avut norocul să ajungă prin mai multe festivaluri și să fie văzute. Și mai este ceva: cred că nu prea s-au montat acest fel de texte și a fost ceva nou. Chiar lipsea complet acest segment. 

În toate piesele pentru adolescenți ai tema părintelui absent? Aspectul comun se remarcă fie că este vorba de părintele emigrat sau fugit de acasă, fie că este părintele indiferent, prea concentrat pe el însuși.

Nu știu de ce am tot abordat acest subiect, pentru că părinții mei au fost destul de prezenți. Mi se pare chiar că adolescenții de azi au o altfel de relație cu părinții pentru că adulții sunt un pic altfel față de cum erau acum 20-30 de ani. Cred că distanța dintre copii și adulți s-a micșorat iar teama de părinți nu mai este atât de mare. Adulții sunt mai copilăroși, mai deschiși și așa reușesc să se apropie mai mult de adolescenți. Însă problema părinților emigrați este una nouă. În România, sunt clase întregi de copii care au ambii părinți plecați la muncă în străinătate. 

Iulia Popovici spune foarte frumos în postfața uneia dintre cărțile tale că „adulții concurează cu adolescenții pe culoarele iubirii”. Sunt cumva adulții niște adolescenți încărunțiți, care nu au știut cum să se maturizeze?

Da, acest tip este și mai interesant decât părintele plecat. Părintele indiferent care e atât de concentrat pe el însuși încât nu-l mai interesează viața copilului. Spuneam mai devreme că adulții sunt din ce în ce mai copilăroși. Într-un fel e bine, dar pe de altă parte, au devenit mai  individualiști. Acum, nici nu știi cum e mai bine, să fie lăsați singuri sau să fie tot timpul controlați. Cred că cel mai important, totuși, e să știi că ai o plasă de siguranță, un sprijin intern în familie. Că orice ți se va întâmpla, e cineva acolo lângă tine. Acolo trebuie să caute sprijinul, în adulți. 

Tinerii își testează limitele în piesele tale și, cumva, își pierd inocența în mod violent. De ce ți-ai propus sa prezinți asta în spectacolele tale? 

De fapt, mi-am propus chiar inversul. Am vrut să scriu despre oameni violenți și motivele din spatele acestei violențe. Am vrut să scriu despre oameni care nu sunt vopsiți în alb și negru. Personajul Bobo din „Avioane de hârtie” este bătăuș și violent dar are relația aceea specială cu bunica lui. Alex trebuie să îl crească pe fratele lui mai mic iar Denis din „Exploziv” nu se prea regăsește nici acasă, nici la școală. Cred că în spatele acestei violențe este o poveste și un om vulnerabil. Sunt niște etape ale unei maturizări care survine prea repede, iar dacă faci numai lucruri bune nu înseamnă că ți se și va întâmpla ceva bun.

Vei mai scrie despre adolescenți?

De doi ani fac o pauză pentru că am avut alte proiecte, dar asta nu înseamnă că nu o să mai scriu despre ei. La un moment dat, îmi spunea un traducător că se gândește că e prea în vârstă ca să mai traducă texte pentru adolescenți, că e depășit și crede că nici un autor nu ar trebui, de la o anumită vârstă, să mai scrie despre adolescenți pentru că nu-ți mai dai seama cum sunt ei și nu îi mai înțelegi. E o lume care nu îți mai aparține. Eu nu prea am stat de vorbă cu tineri, dar ei îmi scriu și îmi spun că le-au plăcut și că se regăsesc în piesele mele. La un moment dat, am fost în Germania și am citit niște monologuri din „Avioane de hârtie” și am fost întrebată dacă am citit pasaje din interviuri reale cu adolescenți. Într-adevăr, și acesta e un procedeu. Dar cred în textele care vin din tine, nu în cele realizate pe baza unor interviuri. Cu siguranță, în momentul în care nu o să mai simt și știu cum sunt ei, o să scriu despre alte lucruri. Cred că cel mai rău e să nu fii autentic, riști ca publicul să nu se regăsească deloc. Mai bine scrii despre lucruri pe care le cunoști. Sinceritatea contează foarte mult. La Ideo Ideis am fost întrebată ce i-aș sfătui pe adolescenții care vor să se apuce de scris și am zis “să fii sincer, dacă ești sincer, nu are cum să nu îți iasă bine”. 

Prin sinceritate ne referim la autobiografie?

Nu, înseamnă efectiv să scrii ce simți tu, să nu te ascunzi, să te confesezi. Evident, orice autor are mici părți ascunse din autobiografia lui pe care le inserează. Numai că unii se raportează mult mai direct la realitate, și alții mai subtil. 

Temele tale sunt specifice României iar textele au fost traduse în 10 limbi. Cum au fost primite în străinătate?

Da, au fost jucate și în alte țări. Și eu m-am mirat la început, mă gândeam că sunt niște realități foarte românești care nu vor fi înțelese dincolo. Dar până la urmă… Uite, în „Pisica verde”, părinții unui personaj sunt plecați în Spania. La o discuție cu publicul, la Schauspielhaus Zuerich, după reprezentație, am explicat despre situația emigrării românilor și toți au fost mirați, ei au crezut că părintele lipsește pentru că are o vilă în Spania și stă acolo în concediu. Dar problema de bază este părintele care lipsește, și asta este ce vrea să spună textul. În Italia, mi s-a spus că ei nici nu s-au gândit vreodată că românii care muncesc la ei ar avea copii rămași singuri în țară, chiar nu și-au pus vreodată această problemă.  Cu „Durata medie de viață a mașinilor de spălat”, care a avut premiera în Germania în 2018, mi-era teamă că nu vor pricepe de ce o familie nu găsește o mie de lei să își cumpere o mașină de spălat. Dar publicul a înțeles că spectacolul atinge probleme mult mai grele, cum ar fi oamenii care duc vieți diferite chiar dacă trăiesc sub același acoperiș. În New York, tot la o lectură a textelor, mă întrebau cum de în același bloc pot să locuiască oameni cu statuturi sociale diferite. Dar contează lucrurile profund umane care sunt universale. 

Una dintre dilemele adolescenților este dacă să rămână în provincie și să fie ei schimbarea în societate sau să plece și să își atingă potențialul maxim. Ce i-ai sfătui?

E un subiect greu, nu poți știi ce să sfătuiești. Dar o plecare, o desprindere este benefică. E benefic să nu faci facultatea în orașul natal, să mergi la un stagiu Erasmus, să călătorești, să ai o deschidere culturală cât mai mare. Pentru societatea românească ar fi mai bine să se întoarcă, în special cei care au ceva de spus și au potențial. Bineînțeles, mai este și istoria personală și fiecare trebuie să decidă singur ce e mai bine pentru el.

În ultima vreme, tinerii se plâng de sistemul universitar că ar fi depășit, demodat, că fac o școală degeaba. Pe tine te-a ajutat masterul de scriere creativă la dezvoltarea dramaturgului din tine?

Eu, înainte de acest master, am terminat jurnalismul la Cluj și într-adevăr, mereu ni se spunea că această meserie se învață abia când ajungi să lucrezi într-o redacție, că e o meserie care se fură de la alții, ceea ce mi s-a confirmat ulterior. În cazul masterului de scriere creativă, era o vorbă la un moment dat că dintr-un asemenea curs ies tot atâția scriitori câți intră. Nu cred că scrisul se poate învăța. Îți poți dezvolta o tehnică a scrierii, într-adevăr, dar trebuie să ai talent. Pot spune, însă, că acolo am învățat că teatrul înseamnă muncă colectivă. Nu ești de unul singur, ești cu o echipă și tot ce faci trebuie corelat la ceilalți. Dacă scrii romane, evident că poți să stai singur acasă și să-ți imaginezi tot felul de lucruri, dar ca dramaturg este puțin diferit pentru că tu faci parte dintr-un colectiv. Masterul mi-a mai oferit și posibilitatea să încep colaborarea cu regizori, cu studenți la actorie și să pot vedea cum funcționează această lume artistică. Clar, nu am făcut această școală degeaba.

Ne poți oferi o recomandare de carte, una de film și o melodie?

Stai să mă gândesc… film “Fish Tank”, regia Arnold, din 2009. Cred că ar trebui să fie văzut de toți adolescenții, e vorba despre o tânără care locuiește cu mama ei și mie mi-a plăcut foarte mult. În ceea ce privește cărțile, sunt multe dar eu recomand mereu „De veghe în lanul de secară” pe care am citit-o când aveam 16 ani și mi-e frică să o recitesc, dar sigur nu m-ar dezamăgi nici acum. E important să o citești în adolescență pentru că te vei simți mai înțeles. Melodie:  Don’t look back in anger (Oasis)

Când părinții nu-s acasă….

Îți chemi prietenii și faceți o petrecere, dar dup-aia faceți curat.

P.S. Elise Wilk s-a născut pe 29 iulie 1981, la Braşov. A absolvit Facultatea de Jurnalism (Universitatea „Babeş Bolyai”, Cluj-Napoca). Are un masterat în literatură şi comunicare (Universitatea „Transilvania”, Braşov) şi unul în scriere dramatică (Universitatea de Arte, Târgu Mureş). În prezent este doctorandă la Universitatea de Arte din Târgu Mureş cu o teză despre teatrul pentru publicul tânăr în România. În 2008 s-a numărat printre câştigătorii concursului dramAcum 5 cu primul ei text de teatru, S-a întâmplat într-o joi. De atunci, textele ei sunt montate şi prezentate în spectacole-lectură în teatre din România, Germania, Elveţia, Grecia, Italia, Rusia, Franţa, Austria, SUA, Ungaria, Cehia, Norvegia şi traduse până acum în 10 limbi. A participat în programe internaţionale ca „Forumul tinerilor autori dramatici” de la Bienala de teatru din Wiesbaden, „Hot Ink” la Teatrul Lark din New York şi „Fabulamundi. Playwriting Europe”. Revista Forbes Romania a numit-o printre tinerii trendsetteri ai anului 2014. O parte dintre textele ei au fost adaptate pentru radio. În 2017 şi 2018, spectacolul cu piesa „Exploziv”, o producţie a Teatrului Naţional Radiofonic, a fost marele câştigător la competiţii de pe trei continente, obţinând Marele Premiu Asia-Pacific Broadcasting Union 2017, Premiul Grand Prix Marulic 2018 şi Medalia de Aur la New York Festivals 2018.