de Patricia Cîrtog

Timp de 18 ani, am locuit la zece minute de un centru de recuperare pentru dependențe, în comuna Șura Mică, județul Sibiu. Se află lângă școala unde am făcut gimnaziul și parcul în care ieșeam la joacă. Vara asta, la 19 ani, l-am vizitat pentru prima oară.

Așezământul Nazaret a fost înființat de Asociația Crucea Albastră în 1994 și este primul centru mixt de acest gen din România. Asociația Crucea Albastră implică și credința creștină în procesul de recuperare, iar pacienții fac terapie de grup alături de un preot odată pe săptămână. 

„Am descoperit că mulți sunt în râpa dependenței și pentru că le lipsesc reperele morale ori că le-au fost trădate. Oamenii nu sunt în așezământul Crucii Albastre urcați pe vreo cruce ci doar ajutați să o poarte cu demnitate și decență”, spune părintele Constantin Necula, președintele asociației.

„În fond, prevenția, terapia și suportul post-terapie e un îndelung exercițiu de pedagogie sufletească în care putem încadra și rugăciunea și lectura Scripturii, și spovedania și participarea la Liturghie. Toate acestea alcătuiesc un network de susținere a efortului uman. O plasă de siguranță.”

Pentru internare, persoana trebuie să recunoască dependența, iar costul lunar este de 3900 de lei. „Noi recomandăm minim două luni. Primele două săptămâni sunt de acomodare, iar cei care vin să stea doar o lună, de obicei recidivează”, îmi spune Gabriela Bălan, psihoterapeut. 

Gabi lucrează la centru din 2015 – face terapie individuală și de grup. În cabinetul ei, miroase dulceag, are multe tablouri colorate și cărți ca „Beau. Deci exist”; „Recuperarea” sau „Drogurile”. Văd pe birou o sticlă de sticlă cu apă, iar Gabi râde și îmi povestește că un pacient a întrebat-o dacă acolo e țuică.

În prezent, sunt internate aproximativ 20 de persoane; numărul se modifică în funcție de internări și externări. Când am mers eu, majoritatea pacienților erau bărbați dependenți de alcool. 

La ora 9:00, începe prima terapie individuală. Pe holuri, miroase a clor combinat cu deodorant bărbătesc. Dau de o încăpere luminoasă, cu gresie pe jos și un panou de flipchart cu tabelul de evidență al curățeniei. Centrul e împărțit pe sectoare și fiecare pacient trebuie să curețe o porțiune, mai puțin responsabilii la bucătărie – doi gătesc, doi spală vase și unul pregătește sala de mese. Treburile casnice fac parte din ergoterapie – metodă prin care se încearcă responsabilizarea pacienților și creșterea gradului de independență.

La masa din mijlocul camerei sunt patru bărbați care joacă rummy. Matei* stă cu mâinile în buzunarul de la hanoracul bej, oversize, și are în față un termos din care iese abur. E brunet și are părul aranjat, gene lungi și cercel negru în ureche. E genul de persoană cu care aș sta în bancă, dacă am fi colegi. Nu e nici înalt, nici scund, îmi arată poze cu pisicile lui – una de rasă, British, și alta gri, cu dungi, pe care a salvat-o din fața blocului.

Are 23 de ani. Prin martie, a aplicat la un internship în IT. Avea probleme cu alcoolul și a decis să schimbe mediul. Fie lucra la internship, fie se interna la centru. Nu a avut pregătirea necesară pentru prima opțiune, așa că iată-l aici. A început trei facultăți – contabilitate, management și informatică – dar a renunțat, pentru că simțea că își pierde vremea.

Matei: „La 15 ani, m-am angajat pe vară ca ospătar, apoi, de la 16, la un muzeu. După ce am dat bacul, mi-am mai luat un job într-o agenție de turism, unde făceam campanii de publicitate, branding, partea de PR. Deja mă vedeam pe cai mari, așa că nu mai aveam timp de facultate.”

A venit de o săptămână și jumătate la centru, dar s-a acomodat repede – glumește și povestește cu colegii, o ajută pe Gabi să descarce filmele la care se uită la terapia de grup. Plănuiește să stea o lună.

Matei avea 16 ani când a fugit prima oară de acasă. Și-a făcut bagajul când ai lui erau la muncă – mama, femeie de serviciu, iar tatăl, gestionar – și a plecat la mătușa lui, sora tatălui.

Matei: „Mătușă-mea a zis să stau acolo, că sigur vin ai mei să întrebe de mine. Am stat o zi, două, trei, o săptămână, bă, nu suna nici dracu”.S-a enervat mătușă-mea și a sunat-o pe mama. Când a întrebat-o de mine, a zis că sunt bine. „Bă, femeie, tu ai dormit bine azi-noapte?”, i-a zis mătușă-mea. Și mama a răspuns că se aștepta să fiu acolo. A fost cam fucked up să aud chestia asta, că n-au avut niciun pic de interes. Până la urmă, a venit taică-meu să vorbească cu mătușă-mea.

Atât am auzit: „Cât stă în casa mea, face ce spun eu. Dacă nu îi convine, să nu se întoarcă.” Și a plecat. Mătușă-mea s-a simțit vinovată, a zis că își distruge relația cu frate-său din cauza mea. Și am făcut prostia de a mă întoarce să spun: <<Da, mă, eu am greșit.>>”

Prima bătaie de la tatăl lui, pe care și-o amintește, a fost la șapte ani. Îl bătea, pentru că îi ascundea notele mici sau când nu știa la teme. Au urmat apoi scandaluri și lovituri când Matei mirosea a tutun, depășea ora de intrat în casă sau răspundea înapoi. „Era croit pe violență. Când vii de la școală și îl vezi cu cureaua în pat, îți dai seama că nu-i a bună, că nu urmează o discuție. Mă bătea cu cureaua, bețe, cozi de mătură. Era un sentiment minunat când se rupea coada aia de mătură groasă pe tine. Iar mama stătea în bucătărie și plângea.”

Eugen Secară: Abuzul fizic face parte din experiențele adverse timpurii, alături de abuzul emoțional și sexual, neglijarea fizică și emoțională, prezența tulburărilor mentale în mediul familial, divorțul și abuzul de  substanțe în rândul părinților sau îngrijitorilor. Acestea cresc riscul de a dezvolta o tulburare de uz de substanțe. O posibilă explicație ar fi folosirea substanței ca o metodă de reglare emoțională, pentru că persoana nu a trăit într-un mediu în care să învețe cum să facă asta sănătos, îmi spune Eugen Secară, psihoterapeut și doctorand în psihologie cognitivă la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației din Cluj-Napoca.

Eugen Secară e specializat în terapia de grup pentru adicții, iar în primul an de facultate ne-a predat un seminar pe tema asta. Mi-a plăcut că vorbea cu empatie și multă cunoaștere științifică despre tulburările de consum. I-am pus întrebări despre părți mai generale din povestea lui Matei, pentru a găsi o posibilă explicație psihologică.

În școala generală, Matei trebuia să fie acasă la șapte seara, iar în liceu la nouă. „După tata, eu trebuia să plec din club când ceilalți ajungeau.” Nu avea telefon sau ceas, așa că trebuia să își roage prietenii să verifice ora, ceea ce îl stânjenea. Nu spunea nimănui că ia bătaie acasă. Când mergea la fotbal, ținea tricoul pe el, ca să ascundă urmele de pe spate.

Eugen Secară: Deși există diferențe culturale, în general. un stil de parenting indulgent (multă susținere, puțin control) este asociat cu consumul exploratoriu, temporar, de substanțe, în timp ce un stil de parenting autoritar (puțină susținere, mult control) este asociat cu uz problematic. cronic.

Consumul problematic de alcool este mai degrabă întâlnit în rândul persoanelor care își doresc evadarea dintr-un mediu puternic încărcat negativ și în care sunt frecvent monitorizate și controlate. Aceste caracteristici ale mediului pot fi internalizate, influențând viața interioară a persoanelor mult după ce acestea au reușit să iasă din respectivul mediu, explică Eugen Secară, psihoterapeut.

La 18 ani, cu două luni înainte de bac, a fugit din nou de acasă.

Matei: „Era o atmosferă foarte agitată – bătăi, certuri. Eu aveam două joburi, voiam să învăț pentru bac, așa că într-o seară am sărit pe geam și dus am fost. Am dormit pe unde apucam – două nopți pe străzi. Era cel mai fain sentiment, de libertate. Nu-mi era foame, nu-mi era sete, nu-mi era nimic.”

Apoi, Matei s-a mutat într-un apartament deținut de tatăl Mădălinei*, o prietenă. S-au cunoscut la muzeu, când el avea 16 ani, iar ea 26. Ei i-a povestit scandalurile de acasă și a simțit că e singura care îl înțelegea. A stat în apartament până a dat bacul, pe care l-a luat cu 9.80. De atunci, a început și să bea.

Matei: „A fost o modalitate prin care reușeam să adorm, uitam de gânduri. Îmi luam o sticlă de whisky seara, fumam un pachet de țigări și beam cam un litru, până adormeam. Altfel, stăteam în pat și mă gândeam: „Dar de ce s-a întâmplat așa? Dar de ce a trebuit să mă cert cu ai mei? Dar de ce e viața așa?”.”

Eugen Secară: Ce observăm în acest caz este vinovăția. Odată ieșite din mediu, persoanele sunt private nu doar de evenimentele stresante, ci și de beneficiile pe care acesta le oferea (ex. sentimentul de apartenență, predictibilitate). Foarte frecvent, persoanele sunt prinse în strategii de schimbare a trecutului, întrebându-se ce puteau face diferit.

Acest proces produce stres care trebuie liniștit. Astfel, alcoolul începe să fie folosit ca medicament anxiolitic și hipnotic, inducând relaxare și somn. Consumul însă nu rezolvă problemele, doar le amână și creează noi probleme în proces, care sunt adresate tot prin alcool. Este fundamentat cercul vicios, explică Eugen Secară, psihoterapeut.

Tot la 18 ani, a început să meargă la psiholog.

Matei: „Am fost într-un proiect în care, timp de trei luni, vin antreprenori români și țin discursuri. La final, era un program de mentorat one to one. Pe baza a ceea ce aflau coordonatorii proiectului despre tine, te puneau în legătură cu diverși oameni, cu diverse profesii. În cazul meu, m-au pus în legătură cu un psiholog.”

Primele două săptămâni de terapie, Matei arunca cu telefonul prin cabinet. Îl înfuriau constatările terapeutului.

Matei: „Zicea că tind să mă victimizez. Așa cum făceam când eram mic, ca să nu mă bată tata: „Dar nu e așa, n-am luat eu notele astea” și încercam să o dreg cumva, îi ceream milă. Nu am văzut îmbunătățiri după terapie, pentru că eram prea căpos să recunosc că am probleme cu băutura.”

Eugen Secară: Procentul de participanți în studii care rămân abstinenți la trei ani după finalizarea intervenției terapeutice este în jur de 30%. În acest domeniu, recăderile sunt regula, nu excepția. Mai mult decât atât, un procent enorm din participanți (50-75%) nu finalizează tratamentul. (Sursă: Sessa, B. (2018). Why MDMA therapy for alcohol use disorder? And why now?)

Procesul terapeutic este adesea sabotat de o perspectivă sceptică timpurie (ex. a spune că ai încercat să faci terapie și nu merge după ce ai consultat un singur specialist) și de învinuire (ex. problema este exclusiv la mine, chiar și cu ajutor nu mă pot schimba), Eugen Secară, psihoterapeut.

După un an de terapie, Matei a continuat să bea seara. La 19 ani, avea două joburi – promovare și branding la muzeu și la hotel. Erau seri în care muncea până la miezul nopții, iar băutura îl relaxa. 

Eugen Secară: Persoanele care lucrează mai mult de cincizeci de ore pe săptămână au șanse de până la trei ori mai mari de a dezvolta probleme cu consumul de alcool față de șomeri. Persoanele care lucrează mai mult tind să resimtă mai mult stres, iar persoanele stresate tind să folosească mai des alcool pentru a se liniști. (Sursă: Gibb, S. J., Fergusson, D. M., & Horwood, L. J. (2012). Working hours and alcohol problems in early adulthood)

Matei: „De mic am vrut să lucrez. Cu ai mei, aveam ce mânca, unde sta și cam atât. De buzunar, îmi dădeau doi-trei lei, cu care îmi luam țigări la bucată.” La 20 de ani, a început o relație cu Mădălina. Povesteau mult despre muncă, mergeau să mănânce împreună, iar Matei s-a gândit că trebuie să fie mai mult decât prieteni.

După un an de relație, a cerut-o de nevastă.

Matei: „M-am împrumutat de bani și i-am luat inel. Inițial, avea dubii dacă să ne căsătorim, pentru că știa că eu consum alcool, dar a acceptat până la urmă – salvatorul, crezând că mă schimbă.”

După o jumătate de an, au făcut o nuntă restrânsă, din cauza pandemiei. Apoi, Matei s-a îmbolnăvit de Covid-19.

Matei: „Tocmai veniseră pozele de la nuntă, eu începusem să mă vindec de Covid. Ne-am făcut o cafea, ne uitam la poze și, dintr-o dată, simțeam că mă sufoc, că am palpitații. Credeam că am o deficiență respiratorie, dar aveam un atac de panică”. 

Eugen Secară: Atacurile de panică și anxietatea sunt asociate infectării cu COVID-19. Se presupune că acestea sunt efecte directe ale hipoxiei cerebrale (lipsa de oxigenare a creierului), care poate fi declanșată de mai multe schimbări produse de infecția virală. În plan psihologic, interpretarea simptomelor ca fiind terminale sau ireversibile poate conduce la atacuri de panică persistente, explică Eugen Secară, psihoterapeut.

Jumătate de an, Matei nu a muncit, iar Mădălina i-a ținut locul la serviciu. Avea stări depresive și atacuri de panică, pe care le cataloga drept probleme medicale: tensiune, palpitații. Apoi, împreună cu Mădălina, s-a informat despre atacuri de panică și a început să le recunoască. În acest timp, băutura îl liniștea.

Matei: „Stăteam numai în fața laptop-ului, pierdeam timpul – mă refugiam în jocuri video sau mă uitam la filme –, mâncam și dormeam. A, și consumam alcool, cam de la patru după-amiaza. Dimineața, mă trezeam anxios și o luam de la capăt. S-au adunat multe – stresul, nu știam să pun limită la muncă, frustrările nerezolvate din copilărie – și toate au venit în momentul în care ar fi trebuit să mă liniștesc – când eram însurat. Corpul meu nu era obișnuit cu liniștea, era obișnuit să fie întotdeauna în alertă.”

După șase luni, a început din nou să lucreze, dar mai puțin. S-a mutat cu Mădălina într-un apartament cu trei camere și două băi. Pe Mădălina nu o deranja să bea, dar ținea cont de cantitate. Matei avea nevoie cam de 400 ml de whiskey ca să se îmbete. Pentru că aveau băi separate, a început să ascundă sticle în dulapul de la baie și în cel de la biroul unde lucra.

Matei: „Mă uita Dumnezeu prin baie uneori. Și ea mi le-a găsit când făcea curat. Îți dai seama că a ieșit circul de pe lume. M-a întrebat: <<Ce-i cu astea?>> Și îmi era rușine.” M-a pus să recunosc că am o problemă, ceea ce eu nu făceam. Târziu, cred că acum jumătate de an, am recunoscut asta. Au fost scandaluri de tipul: <<Ori te lași de alcool, ori ne despărțim>>. ”

L-am întrebat pe Eugen Secară ce impact are replica asta asupra consumatorului de alcool.

Eugen Secară: Replica e o instrucțiune care specifică un comportament și o consecință: dacă bei, dispar din viața ta. Dacă persoana este importantă pentru consumator, e posibil să aibă un efect motivator. Concomitent poate produce stres, mai ales dacă se îndoiește de abilitatea sa de a se opri. E posibil ca răspunsul la acest stres să fie consumul.

Aș sugera o abordare mai nuanțată, cu indicații temporale și comportamente alternative clar specificate, alături de recompense și pedepse: „dacă te programezi la un specialist (comportament), pot să vin cu tine dacă îți dorești (susținere, recompensă). Dacă nu faci asta în cel mult două săptămâni (termen clar specificat), mă voi gândi că nu îți pasă suficient de mine (dezamăgire, pedeapsă) și că dacă lucrurile continuă în acest fel, nu voi putea face față treburilor casnice singur (îngrijorare, pedeapsă).”

Desigur, realitatea este mult mai complicată (de exemplu, persoana devine violentă când i se aplică pedeapsa), însă principiul unei intervenții eficiente este cel descris.

Matei a venit la centru în special din frica de sevraj. Știa că bea constant și nu știa cum ar reacționa corpul dacă s-ar opri brusc. Cu câteva zile înainte să vină la centru, s-a despărțit de Mădălina.

Matei: „E bine când treci prin perioada asta de recuperare, să nu porți grija nimănui. Să stai și să vezi ce naiba e cu tine.” 

Cu o zi înainte, Gabi le-a pus un film la terapia de grup. Când întreabă cum li s-a părut, unul dintre pacienți spune: „Mi-a plăcut metafora că aici, la centru, suntem ca într-un acvariu cu pești. Suntem protejați. În schimb, vai de noi când ajungem în ocean.”„Mă tot gândesc ce fac după”, îmi spune și Matei. „Îmi pun rotițele în funcțiune să văd încotro să o iau. Trebuie să îmi iau bagajul de la nevastă-mea. Mă gândeam la Sibiu, la Cluj sau la București. Vreau să continui munca, să termin facultatea de IT, la frecvență redusă”.

„Crezi că vei mai avea probleme cu alcoolul?”

Matei: „E ipocrit să spun că nu, că foarte rar se întâmplă ca cineva să nu mai aibă probleme. Singura mea chestie, n-am de gând să o mai fac zilnic.” Cât e internat aici, nu poate părăsi centrul decât cu învoire și niciodată singur. Are un program strict și terapie de grup de două ori pe zi. Are treabă de făcut și oameni empatici care să îl asculte.

Dar când va pleaca? Mă întreb dacă Matei va începe facultatea și va reuși să controleze gândurile care îl făceau să bea până să adoarmă. Admir curajul lui de a recunoaște că are o problema și de a lupta cu ea. Cred că nu e ușor să îți privești dependența în față, să dai oceanul pe acvariu, să te deschizi în fața celorlalți. Cred că e greu de spus unde se oprește „Beau câteva pahare” și începe „Sunt alcoolic”. Și cred că, odată pus diagnosticul, avem tendința să privim oamenii printr-o altă lentilă. Dar ceea ce numim „alcoolic”, e o poveste dureroasă. Și cine nu are o poveste dureroasă?

*Numele persoanelor au fost modificate pentru a păstra anonimatul.

Ilustrații: Diana Blaga

*Articolul a apărut în nr.7 al Exercițiului 18, ediția din toamnă