de Șerban Popa

Complexitatea creierului uman este copleșitoare, dar cu puțină determinare putem să pătrundem mai adânc în misterele minții. 

Când am început lungul drum către abstinență, pot spune că mă simțeam complet neajutorat. Îmi era foarte greu să abordez subiectul dependenței mele de substanțe fără să mă simt demoralizat sau „prea departe” pentru a mai face ceva în privința asta.

Totuși, în căutările mele, am dat peste un TED TALK despre neuroștiința din spatele adicției, o prezentare despre cartea „Niciodată Suficient” („Never Enough”) a lui Judith Griesel.

Autoarea acestei cărți este un fost polidependent de substanțe. Până la vârsta de 21 de ani a consumat aproape toate drogurile existente în acea perioadă. Judith Griesel are epifania care avea să îi schimbe viața, pe când locuia sub un pod, în America anilor ‘90.

După ce a prizat cocaină timp de zile întregi împreună cu un amic, a ajuns la realizarea că nu există suficientă cocaină pe planetă pentru a-și satisface nevoia de consum.

Din încercările ei de a se trata, Judith Griesel devine cercetător și publică această carte de renume mondial. Prin educația oferită de această carte am avut o șansă reală să îmi combat problemele de adicție. Inspirat de cartea doamnei doctor Griesel, voi prezenta modelul științific prin care mecanismele adicției sunt inițiate și activate.

Mintea umană și rolul pe care îl are creierul nu este suprafața unui lac calm, ci mai degrabă suprafața unui ocean în mijlocul unei furtuni. O furtună de stimuli și de senzații care trebuie analizate toate în același moment.

Neuronii trebuie să elibereze răspunsuri permanent pentru a asigura supraviețuirea organismului. Creierul caută mereu să liniștească această furtună și să aplatizeze cele mai înalte valuri. Această stare se numește homeostazie. 

Orice proces extern care modifică acest nivel de „repaus” și creează un spike, va cere la rândul lui o serie de alte efecte, necesare pentru restabilirea echilibrului.

Toate substanțele administrate exogen (adică din exterior), vor fi supuse acelorași trei legi fundamentale:

1. Toate drogurile acționează prin schimbarea intensității a ceea ce se întâmplă deja.
2. Toate drogurile au efecte secundare.
3. Creierul se adaptează la efectul oricărui drog, prin contracararea acestuia.

Autoarea cărții ne prezintă astfel următorul desen: 

linia solidă: experiența noastră nealterată (homeostazie)

procesul a: starea noastră combinată cu efectul drogului

procesul b: răspunsul oponent eliberat de creier necesar pentru restabilirea homeostaziei

Indiferent dacă efectul produs de drog este de euforie, energie sau chiar de calmare (procesul a), efectul antidrog generat de creierul tău este în egală măsură la fel de puternic, și va fi mereu opus față de efectul generat de drog.

Însă, cu timpul, datorită efectelor secundare și capacității remarcabile ale creierului de a se adapta la orice substanță, efectele procesului a vor fi diminuate, iar efectele procesului b vor fi amplificate.

Pe măsură ce creierul se adaptează tot mai mult la consumul repetat de drog, procesul b devine mai rapid, mai puternic și are durată mai lungă – determinând astfel reducerea experienței subiective (creșterea toleranței) și creșterea poftei, sau a sevrajului atunci când drogul nu este prezent.

Prin urmare, atunci când analizăm dependența la fiecare substanță în parte prin acest mecanism, putem înțelege clar de ce sevrajul la anumite substanțe este mai puternic decât la altele, cum se va prezenta sevrajul la acea substanță, și ce se poate face în această privință.

Credit foto: Greg Dunn

*Articolul a apărut în nr.7 al Exercițiului 18, ediția din toamnă