„Nu caut lucruri fandosite. Îmi iau aparatul și pur și simplu surprind frumosul din jurul meu”
de Valentina Ciucă; fotografii de Maria Frățilă
Maria Frățilă are 17 ani și învață la Colegiul Național „Octavian Goga” Sibiu, secția Științele naturii – bilingv engleză. E voluntară activă la Crucea Roșie, iar visul ei e să ajute oamenii și „desigur, să schimb lumea”. Se pregătește pentru Medicină, iar fotografia este pasiunea ei de când lumea și pământul. A început să facă poze din clasa a 2-a. La început din plictiseală. Acum, spune că în fotografie găsește eliberare. Una dintre fotografiile ei a fost selectată la Maratonul Internațional de Fotografie Urbană, aflat la prima ediție.
Alexandra Popescu: Ce înseamnă pentru tine o fotografie bună?
Maria Frățilă: Odată, când i-am trimis un set de fotografii tatălui meu, el mi-a spus: „Fotografia e frumoasă când spune o poveste. Compoziția e doar primul pas. O poveste, un sentiment, o idee sugerează ceva”. Pentru mine aceasta este definiția unei fotografii bune.
Ce predomină în fotografiile tale?
Maria Frățilă: Frumosul, adevărul uneori crud, toate lucrurile pe care nu am răbdare să le pun pe hârtie, în general. Fotografia mea este, în primul rând, ceea ce am trăit eu în acel moment, un gând uneori… Poți afla o simplă compoziție reușită, simbolism – de altfel, curentul meu preferat în literatură – sau pur și simplu încercări eșuate.
În inima mea, o fotografie devine poză atunci când tinde spre clișeu, te lasă rece sau e mult prea perfectă, prea „dichisită” în Photoshop. De obicei iubesc imperfecțiunile, care de altfel sunt și ele o cheie în frumosul și haosul vieții de zi cu zi. Dacă fotografia ar fi perfectă, nu ne-ar plictisi?
Nu caut lucruri fandosite. Îmi iau aparatul și pur și simplu surprind frumosul din jurul meu.
Ce îți dorești să transmiți privitorului?
Maria Frățilă: Vreau să surprind prin fotografia mea adevărul, lucrurile mărunte pe care uităm să le vedem în graba de zi cu zi. În zilele noastre, oamenii nu mai au răbdare să privească în jur și sunt mereu preocupați de cum arată, de ceea ce au de făcut când ajung acasă, de ceea ce au văzut la TV. Omul contemporan uită să se oprească și să privească în jur. Sa stea pur și simplu și să privească cerul, păsările…
Asta îmi doresc cel mai mult, ca oamenii să afle ceea ce e cu adevărat în jurul lor. Nu doar peisajul, ci câteodată și povești triste, lucruri pe care nu vrem să le auzim și cărora le întoarcem privirea sau, pur și simplu, ceva cu adevărat frumos.
De ce ai ales sa nu îți expui până acum fotografiile pe rețelele sociale?
Poate cel mai mult din frica de a nu fi criticată, dar și de a avea șansa ca atunci când îmi voi face debutul să uimesc fără să obosesc publicul cu întregul meu proces de învățare.
Ca adolescentă, cum te regăsești în comunitate?
Maria Frățilă: Ca adolescentă simt că sunt ușor diferită de ceilalți. Totuși, am o familie care îmi e aproape și mă susține, am prieteni buni cu care împărtășesc valori și pasiuni comune. Ei formează adevărata mea comunitate.
Ce-ți inspiră Sibiul?
Maria Frățilă: Sibiul mi se pare uneori un oraș obosit. Cochet și cu o istorie frumoasă, dar îi lipsește o zvâcnire tinerească. Îl simt ca pe un râu care curge molcom și cuminte.
Ce ți-ai dori să fotografiezi în viitor?
Maria Frățilă: În următorii ani îmi doresc un aparat foto mai bun, cu care să pot lucra în voie. Să ajung la Iași, București, Lyon, Paris, Londra. Am o listă lungă… Și să fotografiez mulți, mulți oameni.
Interviul apare și în format tipărit, în revista Exercițiul 18, numărul 8.
