Text și fotografii de Delia Lungu

Copiii au plecat de mult acasă. În școală se aude rar o voce blândă, care, în loc să pedepsească, îmbrățișează greșelile. Angelica se uită cu drag la elevii din fața ei. Acasă o așteaptă Eliza, dar nu o lasă inima să plece. Copiii au nevoie de ea. Într-un colț, Lenuța repetă sârguincioasă înmulțirea cu 4. Poate că la vară va termina, după trei ani, clasa a III-a.

Pași greoi umplu dintr-odată tăcerea dintre pereții școlii. Biciul intră în clasă înaintea bărbatului care îl mânuiește. Lenuța recunoaște dintr-o suflare ghetele umede. „Ce crucea mă-tii, îți bați joc de copiii mei?!”, se răstește tatăl fetei. Femeia se înalță ca un scut în fața sufletelor care se adăpostesc tremurând. Pumnul înnegrit de muncă intră în prima bancă. Angelica încremenește la sunetul cuielor căzând pe parchetul murdar. „Tu să-mi dai copiii acasă, nu să mă știe tot satul că mi-i ții ca pe proști!”, izbucnește părintele cu sângele bubuind în tâmple.

Mâinile mici țin cu teamă fusta învățătoarei. Îi e groază. Umbra biciului o străpunge, amenințătoare. Nu poate să înghețe. „Băi nene, cum adică îmi bat joc de copiii dumitale? Unde îi țin? Învață!”, se răstește, uimindu-se pe sine. „Fac eu treaba dumitale? Să-ți iei copiii acasă, și dacă nu mi-i aduci cu tabla înmulțirii învățată, repetenți ți-i las!”, răsună vocea serioasă a Angelicăi.

Jumătate dintre copiii români care termină gimnaziul nu știu să folosească noțiuni simple de matematică în viața de zi cu zi. Viitorii adulți nu vor ști să își gestioneze banii sau să citească o hartă. Lenuța risca și ea să fie printre ei. Nu avea cine să o sprijine după ce porțile școlii se închideau. De atunci și până acum nu s-au schimbat prea multe. Un sfert dintre copii nu sunt ajutați acasă când nu știu să își facă temele. În pandemie, procentul a crescut și mai mult. 53% dintre părinți nu și-au ajutat copiii la lecții.

Singura speranță

Sper că n-or să vadă ceilalți ce cearcăne am. Ar râde de mine zile întregi dacă ar ști cât am plâns. Mai ales că sunt de-a locului.

Cu greu se convinge să mai intre în clasă. Azi e ziua aceea. Merită și ei să învețe carte, avea dreptate inspectoarea. Numai eu pot să îi ajut. Imaginea din prima zi de școală încă o bântuie. Hăinuțele erau boțite, fără nasturi, părul mototolit. Învățat cu murdărie nu se poate. Azi îmi fac curaj și îi spăl. Peste doar două luni, avea să fie lăudată de inspectori. Copiii nu purtau șosete în ciubotele de cauciuc, dar la școală primiseră caiete învelite și o față caldă, care învățase să îi privească încrezător.

Angelica Cocea și-a petrecut aproape toată viața la catedră. După patru decenii ca învățătoare, e convinsă că tot asta ar alege, într-o altă viață. Cea mai mare parte a carierei și-a petrecut-o la Țibănești, la 50 de kilometri de Iași. Privește cu grijă după copiii ei. Au trecut prin multe împreună. Când se gândește că e penultima serie pe care o va mai îngriji vreodată, privește în gol. Sunt în clasa a IV-a, dar au învățat deja de la „doamna” cât pentru tot restul vieții.

Un părinte cu sute de copii

Deasupra tablei scrie, în culorile curcubeului, „Creează-ți viitorul acum!”. E sloganul pe care l-au votat copiii. De fapt, sunt mai multe, împrăștiate pe pereții albi, proaspăt văruiți. În centrul clasei stă Ilinca, pe Scaunul povestitorului. Le spune colegilor despre o carte care i-a plăcut, fiindcă a făcut-o să se gândească la prietenie. În jurul ei, fiecare se îndeletnicește cu câte ceva. Ochii curioși se îndreaptă ba către un desen, ba către andrele care împletesc brățări din elastice de-o șchioapă.

Cu toții ascultă, totuși, și pun întrebări. Încearcă să o testeze pe Ilinca. La fel face și Angelica, doamna învățătoare. La catedră nu stă nimeni, fiindcă ea s-a integrat între elevii bucuroși să o primească. „Să știi că eu nu am citit cartea asta, și aș vrea să știu dacă e interesantă”, încurajează femeia o elevă mai timidă. La vederea ochilor blânzi, fata începe să vorbească zâmbind despre personajul preferat.

Angelica a câștigat, în februarie, locul I pentru „Dezvoltarea abilităților psiho-sociale” în cadrul Galei „Profesorul Anului din mediul rural”. „E cumva o glumă?”, l-a întrebat pe cel care a anunțat-o la telefon. A primit detalii pe mail, apoi o echipă de la Teach for Romania a vizitat-o la ore și a interacționat cu elevii. Nu credea că are vreo șansă să câștige nici când se afla în fața scenei de premiere. Vestea a venit ca o încununare a felului său de a fi. Mulți foști elevi au felicitat-o pe Facebook, bucuroși să se mândrească cu fosta lor învățătoare. Nu îi mai recunoștea, dar s-a simțit ca un părinte cu odoare peste tot în lume. „Copiii nu țin minte ce metodă de învățare ai folosit, ci dacă ai fost agresiv sau blând”, își confirmă femeia căzută pe gânduri.

Oaza de liniște

Înainte să iasă în pauză, câteva fete se opresc ca să o îmbrățișeze pe „doamna”. Ochii li se aprind în căutarea brațelor deschise. „Eu nu mă feresc când mă îmbrățișează un copil”, spune Angelica, simțind că trebuie să explice gesturile. Într-una din băncile din spatele clasei, stă un băiat concentrat. Mișcările îi sunt apăsate, dar neîndemânatice. Învățătoarea s-a așezat chiar lângă el, ca să îl poată urmări îndeaproape. În timpul prezentărilor de carte, pune adesea întrebări, provocându-i pe colegi. E unul dintre copiii sensibili. Mama vrea mereu tot mai mult de la el. Nici n-a vrut să asculte când Angelica i-a sugerat niște vizite la psihologul școlar.

Mai ales la țară, „abilitățile psiho-sociale” sunt un concept extraterestru. „Da’ ce, copilu’ meu e nebun?” e replica de care se lovește Angelica. Nu toți copiii se pot concentra. Unii se gândesc că nu au ce mânca acasă, sau le e teamă să se întoarcă. „Nu mai suport, tata a dat foc la haine aseară”, i-a spus, cu lacrimi pe obrajii rușinați, unul dintre copii. Se străduiește, pe cât posibil, să facă din sala de clasă o oază de liniște. Dimineața îi întreabă ce fel de salut vor. Vara, citesc afară, pe iarbă, sub cuiburile păsărilor care cântă.

Doamna din Glodenii Gândului

Are emoții. Era doar ea acasă, așa că mama o trimite pe ea la Doamna. Sper să-mi dea și mie scovergi. Tare-s bune, nu ca la mama… Cu ouăle puse în traistă, pornește vioi la drum. Imaginea Doamnei îi revine în minte. Postura elegantă, gesturile delicate. I-a povestit că a învățat la pension. Vorbește franceză cum își imagina Angelica că se vorbește la Paris.

Când ajunge la ușă, i se face teamă să bată. Dacă o deranjez? Poate aranjează vesela. Doamna o zărește pe geam și o poftește înăuntru. În mijlocul cămăruței tronează o masă de cafea sculptată. În mijloc, farfuria cu scovergi. „Angela! Ce ți-am zis? Te rog, ia o poziție drăguță!”, o atenționează femeia. Fetița privește în jur cu dor. Nimic din casa aceea nu seamănă cu acasă. Totul vine parcă dintr-o poveste: cufărul, tacâmurile din argint fin, parfumul.

Vreau și eu să fiu Doamna. Vreau să fiu ca ea. Angelica a absolvit Colegiul Pedagogic din Iași. Se aprinde când își amintește în ce stare e școala acum. Acolo a învățat să fie mai aproape de imaginea Doamnei din sat. Când toate erau „tovarășa”, doar fosta învățătoare era „Doamna”. Imaginea a urmat-o până în ziua de azi și a ghidat-o prin anii grei de școală. Gesticulează mult când povestește, și privește în jur de parcă toate s-ar întâmpla în fața ei. Își impune să vorbească frumos, „ca la oraș”, dar îi scapă, adesea, accentul moldovenesc. În fiecare zi, încearcă și ea să le fie model copiilor.

„Școala are nevoie de tine”

Paula stă în fața școlii, cu mâinile adâncite în buzunarele paltonului. „Hai, să știi că eu tot te aștept!”, o încurajează Angelica. Îi scrie mereu că școala are nevoie de profesori ca ea. Când îi vede părul cârlionțat, își amintește de Paula mică. Părea că se joacă de-a învățătoarea cu frații, dar îi ajuta să vină cu temele impecabile. Pornesc amândouă spre casă, cu o tăcere grea care le ține la distanță. „Ce ai căutat tu la Automatică?”, o întreabă, parcă pentru sine, femeia. „Tu ai har, vei fi respectată”, încearcă să o convingă. Paulei îi e greu să o refuze, așa că tace. Nu s-ar mai întoarce acasă pentru nimic în lume.

Cei de la Teach for Romania i-au propus să participe la cursuri, să se dezvolte în continuare. Angelica n-a putut să accepte. S-a gândit că sunt 63 64 tineri care au nevoie de sensul oferit de cursurile celor de la Teach. A început, fără să vrea, un soi de campanie de advocacy printre cunoscuți. Observă oamenii cu talent de cadru didactic și îi recomandă. Crede că ar fi fost „mai degrabă o pierdere” să se investească în ea. Recomandările dau roade. Cele trei femei, printre care și Paula, vor ajunge, în câțiva ani, să educe copiii de la sat. Le convinsese și pe propriile fiice să intre în învățământ, dar nu pentru mult timp. „Mă privesc de sus colegii”, i-a mărturisit Eliza, fiica ei cea mare.

„Tu nu ești neajutorată”

Îi bubuie capul. Picioarele îi sunt înghețate de la atâta mers prin ploaie. E deja opt seara. Se ghemuiește în scaunul de la bucătărie cât timp Eugen îi încălzește mâncarea. „Mamă, să mă ajuți dup-aia”, o roagă, rușinată, Eliza. Un caiet mânjit de cerneală îi atârnă în mână. „Cum, n-ai făcut nimica până la ora asta?”, o mustră aspru. „Elizo, da’ tu nu ești neajutorată, mamă!”, se răstește femeia. Nu mai poate să vadă în fața ochilor caiete cu pătrățele, purceluși și cerneală roșie. Mai are de corectat lucrări, are nevoie de liniște, nu de încă un copil smiorcăit. Nu are timp și de Eliza. Eugen ascultă conversația și, după ce fata pleacă posomorâtă, începe să respire din nou. „Femeie, așa faci și la școală?”, o repezește, cu cratița în mână. „Ea trebuie să știe, că doar e copil de dascăl”. Ochii mamei se încruntă. „De unde să știe, Angelico? Abia îi vezi la față”, îi explică soțul rezemat de plită.

Angelica își amintește cu rușine de zilele acelea. Avea trei copii și făcea naveta zilnic. Realizează că îi neglija. Devenise agresivă, rupea foile din caiete. Respira în fiecare zi pentru copii. Copii sărmani, fără condiții, pentru care școala era singurul refugiu. Nu pentru copiii ei, care o așteptau în prag seară de seară. Îi e greu să își amintească. Eliza devenise un copil obosit. A știut că trebuie să își revină. Fetele îi mai amintesc și acum de zilele acelea în care le rupea foile din caiete.

În sesiune, la 50 de ani

Ochii o ustură și literele se amestecă în pagină. E două noaptea, nu se mai aude nici vântul afară. Ce mi-o fi trebuit mie și facultate? Sunt de râsul lumii, auzi, facultate, când eu mai am puțin și ies la pensie. Cărțile de istorie o înconjurau: pe birou, pe jos, oriunde, dar nu în bibliotecă. Îi vine în minte Edmond, care o întreabă râzând la telefon: „Ce mai faci, studento?”. E fiul ei, îi permite să glumească. Acum regretă că îl cicălea când era și el în sesiune. Mi-e rușine să merg acolo nepregătită. Eu, la vârsta mea, să mă bâlbâi în fața unor copii? Până și profesorii i se păreau copii, mulți erau mai tineri decât ea. Fiicele ei au convins-o să se înscrie. Încă i se pare o aberație, dar nu mai poate da înapoi. Trebuie să dovedească de ce e în stare, fiindcă înțeleg toți că a venit din pasiune. Ce bine era dacă mai aveam 20 de ani, să învăț mai mult…

Angelica a terminat acum câțiva ani Facultatea de Istorie. A făcut-o la distanță, fiindcă preda în paralel, dar s-a străduit. A prins și mai mult drag de domeniu. Și-a umplut, atunci, casa cu cărți comandate din toată România. Nu le putea împrumuta de la bibliotecile din Iași, așa că le cumpăra. Voia neapărat să învețe cât mai mult, să citească, să sublinieze. Eliza, acum profesoară de istorie, îi admiră colecția de fiecare dată când ajunge acasă.

Strădania

„Vlad, nu te înțeleg, încearcă să mai repeți”, îl roagă, cu greu, învățătoarea. Copiii șușotesc și aruncă priviri răutăcioase. „Faceți liniște, Vlad vrea să vorbească!”, încearcă femeia să îi calmeze. Băiatul cu spatele încovoiat se sperie și nu mai scoate niciun sunet. Cuvintele i-au fost mereu împotrivă. Nimeni nu-l înțelege, oricât s-ar strădui să articuleze. Se întoarce cu fața spre geam și trage caietul de matematică după el. Nu e singurul copil cu dizabilități din clasa Angelicăi. Nouă copii din clasă se străduiesc să se integreze. Ceilalți se străduiesc 65 să nu râdă, când li se face observație. Femeia își amintește cu greu despre Vlăduț. Nu i-a fost ușor să îl integreze. Copiii râdeau de el și nu aveau de gând să îl accepte. Se chinuia cu o boală rară, despre care nimeni nu aflase. A avut nevoie de multă răbdare ca să prindă curaj. Rămas fără soție, tatăl copilului s-a străduit să aibă grijă de el. Angelica l-a îndrumat să meargă la medici, iar copilul a primit îngrijirile necesare. După câțiva ani, a jucat și în piese de teatru, a uimit juriul cu roluri comice. Nu știau că așa vorbește, că nu e un joc actoricesc.

Școala online sau peste gard

Mai e puțin și se înnoptează. Angelica așteaptă de ceva timp cei doi frați firavi. Nu se simte bine cu mască, dar trebuie să facă și asta. În școală nu poți intra fără, și nu are unde altundeva să pună calculatoarele. Când îi zărește pe băieți alergând, inima îi pică în stomac. „O zîs tata că nu-i trebuie, c-aceala consumă curent. Cini a să-l plătească?”. Ochii rugători îi cer învățătoarei ajutor. Vor cu nerăbdare să învețe. „Hai, copii, că o să facem altfel”, încearcă ea să îi încurajeze. „Vă trimit fișe pe telefon, să le lucrați și îmi dați poză, da?”. Avea să umble din poartă în poartă, ca să se asigure că elevii n-au uitat de școală. Îi ajuta la teme de peste gard, menținând distanța obligatorie.

41% dintre copiii din România au fost deconectați de la școală pentru aproape doi ani, pe timp de pandemie. Pierderile au fost enorme, mai ales pentru clasele din învățământul primar, cum era cea a Angelicăi. Când abia învățaseră să citească, elevii ei s-au întors acasă. Părinții își vedeau de-ale gospodăriei, iar copiii visau la ziua când se vor întoarce la școală. Angelica a fost prima din școală care a încercat, așa cum a știut, să facă ore pe WhatsApp. Era complicat. A pierdut progresul unor copii. Dar speră că i-a redresat, când s-au întors într-o școală curată, gata să le fie a doua casă.