de Daria Cuc, elevă în clasa a 11-a la Colegiul Național Pedagogic „Andrei Șaguna” din Sibiu

Colegiul Național Pedagogic „Andrei Șaguna” din Sibiu. Cercul de lectură „Peda citește”. Un profesor pasionat de lectură. O elevă consumatoare de cultură. Și un creator de frumusețe. Acestea sunt ingredientele unui eveniment care celebrează interesul elevilor pentru literatură și nu numai.

Într-o zi de miercuri, 2 noiembrie 2022, scriitorul Radu Vancu onorează invitația cercului de lectură „Peda citește”, coordonat de profesoara de limba română Adela Dinu. Bucuria crește în momentul în care acest anunț „vine la pachet” cu descoperirea numelui celei care va modera această întâlnire: eleva din clasa a 11-a B, Daria Cuc. 

Întotdeauna am simțit că în literatură există ceva magic, ceva care mă determină să-mi descopăr adevăratul eu. Un „eu” autentic și creator a ieșit la iveală cu ocazia cunoașterii mai în detaliu a poetului sibian Radu Vancu. Fascinată de posibilitatea dezvăluirii tainei scrisului și a ideilor ascunse în operele literare ale acestuia, am început să studiez o mică parte din povestea scriitorului contemporan.

Ceea ce m-a impresionat în cadrul acestui scurt interviu au fost căldura, blândețea și simplitatea umană de care Radu Vancu a dat dovadă și care au umplut inimile elevilor participanți. Cel mai important aspect al întâlnirii este ideea că noi, viitorul țării, trebuie să consumăm cultură și să producem frumusețe. Acesta ar putea fi motto-ul unei ore petrecute în compania adepților frumosului.

În primul rând, menționez că întrebările pregătite au scopul de afla mai multe despre persoana din spatele autorului, a scriitorului Radu Vancu. De cele mai multe ori, când ne gândim la un scriitor, ne imaginăm o persoană singură, care creează literatură dintr-un turn de fildeș și care nu are contact cu viața de zi cu zi. În cazul dvs., voiam să aflăm dacă un scriitor este o persoană ca oricare alta.

Daria Cuc: Ați absolvit la liceul la Colegiul Național „Gheorghe Lazăr” din Sibiu, apoi ați urmat cursurile Facultății de Litere „Lucian Blaga”. Se poate spune că domeniul literaturii și al filologiei v-a atras în mod special. Ce v-a determinat să vă exprimați în scris? Ce sau cine v-a introdus în lumea scrisului?

Radu Vancu: Am avut noroc cu profesoara Mirela Ocinic, care mi-a fost profesoară în liceu, apoi la facultate. Am vrut să mă fac scriitor fără să știu foarte exact de ce, încă de când eram mic, înainte să merg la școală. Nu am avut modele în acest sens în familie. Mama citea susținut, însă părinții mei nu erau oameni cu facultate. Eram într-o lume de muncitori, oameni simpli, admirabili.

Nu știu de ce aveam eu această dorință a scrisului, dar când mă întreba lumea ce voiam să mă fac când voi fi mare răspundeam scriitor, mai ales poet. Compuneam la nunți și la botezuri, târât de părinți, unde făceam niște catrene, niște chestii din astea simple, pentru care primeam bani. Mi-am dat seama, totodată, că era și o sursă de venit pentru mine.

La începutul anilor ’80, un unchi mi-a oferit 100 de lei, ceea ce însemna pe atunci o sumă foarte generoasă, pentru un catren în care nimerisem versul: „ochii lui ascund o taină”, destul de stupid. Se poate spune că eram un fel de Adi Minune al nunților și botezurilor din Sibiu.

După care am mai crescut, prin clasa a 6-a, am fost îndrăgostit de o fată. I-am scris aproape un caiet de matematică cu „poezele” despre ea. Ei i-au plăcut „poezelele” mele, însă nu i-a plăcut de mine, ci de un coleg de-al meu, ceea ce era ok. 

Prima dată când am înțeles ce vreau în literatură a fost destul de târziu, prin clasa a 11-a, când un prieten (care a ajuns, apoi, librar) mi-a dat să citesc trei cărți: „Nostalgia” lui Mircea Cărtărescu și două cărți de poezie: una de Cristian Popescu și una de Ioan Es. Pop.

Și atunci, după cum se spune în apocalipsă, „mi-au căzut solzii de pe ochi” și am văzut că literatura e mult mai mult decât literatură. Literatura e ceva mai adânc decât literatura, nu e doar o formă artistică, ci e ceva ce trece dincolo de cuvinte, dincolo de cel ce produce literatura.

Literatura este o formă de energie care intensifică lumea. Toate formele de artă fac acest lucru: muzică, film, joc, dans. Asta am încercat să caut în literatură: pe de o parte, o formă de frumusețe care intensifică lumea și, pe de altă parte, o formă de energie care să te ajute să crești, să semeni tot mai mult cu tine, după vorba vechilor greci pe care Goethe și-o făcuse refren: „devino ceea ce ești”.

Literatura, ca toate artele, te poate învăța să devii ceea ce ești. Eu recunosc literatura când am reacția fizică – frumusețea provoacă o reacție fizică. Cum spunea Vladimir Nabokov într-un curs de literatură: „citești cu șira spinării” sau poeta americană Anne Sexton spunea: „simt că citesc poezie bună atunci când mi se deșurubează capul” sau Ezra Pound spunea: „când citești ai senzația de creștere”.

Pentru liceul nostru este specific profilul pedagogic. Datorită prezenței în public a elevilor din clasele de învățători-educatori, aș dori să vă adresez o întrebare legată de acest domeniu. Cum vi s-a părut experiența predării în domeniul preuniversitar? Ce sfaturi aveți pentru un viitor dascăl? Există nemulțumiri în legătură cu sistemul de învățământ din România?

Radu Vancu: Nu aș îndrăzni să dau sfaturi. Am o experiență limitată de predat în preuniversitar, astfel încât ar fi o formă de impostură să dau eu sfaturi unor profesori care fac acest lucru de o viață. Am văzut că un profesor muncește enorm de mult.

Totuși, am predat foarte puțină vreme în preuniversitar, la liceul Goga un an și un an și jumătate la o școală gimnazială. Din 2002, de 20 de ani, predau la universitate. Ce pot să spun este că cea mai intensă formă de predare este la gimnaziu și la liceu. Cei mai mulți dintre studenți sunt oameni maturi. Este, pe de o parte, mai comod pentru că nu fac toate lucrurile țăcănite pe care le fac copiii, dar, în același timp, copiii se investesc cu totul în relația cu profesorul în gimnaziu și în liceu. Relația este mult mai personală, mai intensă, te obosește mai mult, dar te și răsplătește mult.

Cred că fiind profesor în gimnaziu sau liceu le atingi inimile elevilor, creierele, atunci când ei sunt în plină formare. Când vin la facultate, sunt cu oasele inimii deja gata formate – catalitic a fost profesorul de gimnaziu și de liceu. Ce pot să mai spun din scurta mea experiență în preuniversitar este că predatul la gimnaziu sau liceu îți solicită mai mult partea afectivă.

Profesorii trebuie admirați, în condițiile în care sunt sufocați de o birocrație plictisitoare, în condițiile în care ministrul educației nu este prea bine organizat, în condițiile în care România este condusă de impostură și plagiat. Faptul că profesorii își asumă acest lucru îi face de-a dreptul admirabili în ochii mei. Cu toate acestea, ei sunt cei care activează în cel mai subfinanțat sector al țării. România se schimbă în bine datorită profesorilor de gimnaziu și de liceu. 

Scrisul reprezintă o modalitate artistică de a ne exprima și de a ne regăsi propria persoană. Mulți adolescenți încep prin a ține un jurnal, apoi evoluează și ajung chiar la a se exprima în poeme. Care sunt mentorii care v-au îndrumat spre acest domeniu și, în general, cine v-a călăuzit pe acest drum? Dvs. vă puteți considera un mentor pentru cineva? 

Radu Vancu: Eu am avut norocul când aveam 19 ani să cunosc unul dintre cei mai mari poeți români de după Al Doilea Război Mondial, Mircea Ivănescu, care s-a întâmplat să trăiască în Sibiu, deși el era bucureștean.

Dacă l-ai fi văzut, n-ai fi bănuit că el este poetul uriaș; era un tip la 1 m 65, plăcându-i să glumească spunând că are „1,65 m exact ca Eminescu”. Era un poet uriaș. Mircea Cărtărescu scrie despre el că „era cel mai avansat teoretic și cel mai mare poet”. Când Cărtărescu a venit la Sibiu să-și lanseze „Nostalgia” a spus: „am venit la Sibiu să lansez Nostalgia, dar și să-l cunosc pe Mircea Ivănescu”.

Mircea Ivănescu era în sală, îmbrăcat obișnuit și cu o sacoșă cu capete de pește pentru pisicile sale. Iubea foarte mult pisicile. Când a auzit propoziția lui Cărtărescu, acesta s-a ridicat și a zbughit-o din sală. El nu admitea că cineva putea vorbi bine despre el, că îl poate lăuda. Era de o modestie incomparabilă. L-am cunoscut pe Ivănescu la 19 ani și m-a acceptat ca prieten până când a murit. Dacă este cineva care se potrivește cu definiția de mentor, el este acesta.

Titlul romanului „Transparența” sugerează starea de invizibilitate și dorința de evadare din realitatea subiectivă. Modalitatea de eliberare din situații încărcate de energie este transformarea în ceva transparent. Vă simțiți adesea transparent? Considerați că transparența este un semn de lașitate în fața încercărilor vieții?

Radu Vancu: Așa e în roman. Atunci când personajul acesta fără nume, R., traversează o situație prea încărcată emoțional, fie în bine, fie în rău, se face transparent. Există animale care devin transparente, de exemplu cameleonul pitic, cu ajutorul unor cristale de guanină din structura ADN-ului. Și, teoretic, și noi, ca orice ființă vie, dispunem de aceste cristale care ne fac invizibili.

E straniu că natura nu ne-a pus această proprietate tuturor. Așa că m-am gândit cum ar fi un personaj care, atunci când este foarte speriat sau nervos sau bucuros, să devină transparent, să se decupeze din realitate ca în desenele animate.

N-am privit-o ca pe o formă de lașitate, ci ca pe o posibilitate a noastră de a ne extrage din realitate, de a o pune pe pauză. Uneori ne întrebăm ce căutăm în viața noastră. Acesta a fost primul gând. Apoi, am construit o poveste de dragoste cu un băiat care iubea o fată și așa mai departe. Am înțeles-o ca pe o formă de elogiu la adresa literaturii și a frumuseții.

Pentru mine e miraculos că mai există frumusețe în lumea aceasta care are atât de multe lucruri îngrozitoare. E miraculos că există frumusețe naturală și oameni care produc frumusețe. Citești despre ororile pe care specia noastră este în stare să le producă, citești câteva știri din Ucraina și te gândești că e foarte ciudat ca specia asta care produce atâta oroare a putut să producă oameni care oferă frumusețe, de la artiști la scriitori, sportivi, regizori. Această frumusețe este factorul care intensifică lumea, care o face frumoasă, transparentă. Deci, prin transparență asta înțelegem: a deveni atât de intens până când depășești lumea. 

În romanul „Transparența” există un personaj care trece prin evenimente asemănătoare cu cele ale autorului Radu Vancu. De asemenea, există și un personaj „Vancu”. În ce măsură se regăsește scriitorul Radu Vancu sau pur și simplu persoana lui Radu Vancu în personajele acestui roman? Reprezintă acest roman o eliberare de evenimentele dintr-o anumită perioadă a vieții?

Radu Vancu: Da, într-o măsură e și o eliberare. Mi-am folosit biografia în construcția acestui student. Numele i l-am dat unui profesor bătrân de literatură de la universitate, prin care am făcut o caricatură a mea sau poate un portret.

M-a amuzat să am o grămadă de defecte, să-l fac cât mai nasol și pe urmă să-l pun să se și omoare. Să te joci cu personajele tale e un câștig pe care ți-l aduce literatura. În general scriem cu viețile noastre, pentru a înțelege lumea și pentru a identifica sursele de frumusețe.

Singurul rost al literaturii este de a construi din viețile noastre ceva mai frumos decât ele, mai inimos decât ele, dar având întotdeauna ca material de construcție viața. Unul dintre lucrurile importante când citești este acela de a transforma în mintea ta tot conținutul într-un videoclip.

Nu toată lumea reușește. Există oameni care nu au acest organ pentru literatură, care nu pot transforma cuvintele într-un videoclip. În cazul lor, își vor lua cantitatea de frumos din alte arii. Dacă reușești să faci asta, vei avea acces la un tip de frumusețe foarte special.

Asta trebuie să facă literatura: să folosească viețile noastre pentru a genera filme mentale sau cordiale policolore. De aceasta am folosit biografia mea, pentru a face din viața mea plicticoasă ceva care să se poată întinde pe câteva sute de pagini de roman.

Cadrul acestui roman este Sibiul anilor ’90, Sibiul mitic. Părerile clare ale personajelor vizavi de regimul comunist conturează o anumită imagine a acestui regim politic. Ce credeți despre comunism? Cât de mult a fost afectată dezvoltarea armonioasă a tinerilor din acea perioadă?

Radu Vancu: Comunismul a fost o oroare, așa cum au fost nazismul, fascismul, legionarismul, toate aceste doctrine totalitare, care sfârșesc în crimă de masă. Comunismul a fost cel mai promițător dintre ele, singurul care a mai avut putere de seducție, pentru că are și promisiunile cele mai luminoase. 

Cu toții ne dorim o lume egală, o lume ideală, bogată. Nu există niciun regim comunist care să fi adus prosperitate și egalitate. În ce privește liceenii din comunism, mulți dintre ei au fost uciși. În ’85, un elev de liceu de clasa a 11-a (Mugur Călinescu) scrie pe gardurile orașului cu creta „Jos comunismul!”, cu majuscule.

Securitatea îi adună pe profesorii de română, se verifică lucrările de extemporal (în care elevii sunt obligați să scrie cu majuscule) și se identifică elevul. Acesta este bătut de securiști și apoi trimis acasă, unde moare după 2 zile. Comunismul era acest gen de regim în care nici nu trebuia să te exprimi public pentru a fi omorât.

Pentru a înțelege cazul lui Mugur Călinescu puteți găsi filmul lui Radu Jude care se inspiră din viața și moartea acestui elev. Tot în același an, Gheorghe Rusu își lasă jurnalul la întreprinderea la care lucra. Femeia de serviciu îl găsește și îl predă securistului șef, care îl închide pe autorul jurnalului. Acesta este pus într-o celulă cu un asasin căruia i se promite eliberarea dacă reușește să-l omoare pe Gheorghe Rusu. Bineînțeles că acesta moare și asasinul este eliberat.

Pentru a reveni la roman, în anii ’90 România a trecut printr-o perioadă îngrozitoare, de o sărăcie extremă, de tranziție spre capitalism. Sibiu era mai nasol. În cartierul în care am crescut eu era o bandă de interlopi, îi cunosc după nume. Am asistat la scene foarte violente pe străzi. Astăzi e un oraș incomparabil, european, mai așezat, cu defecte, ce-i drept, dar frumos, cu festivaluri de teatru, muzică, literatură, film documentar ș.a.

În Sibiu poți să trăiești foarte frumos. De aceasta am scris romanul despre Sibiu – despre Sibiul de astăzi, dar și despre Sibiul care a fost cândva. Mi s-a părut că trebuie să fac un portret al acestui oraș pe măsura posibilităților lui artistice. Sibiul e ca o mitologie literară rară. 

Pasajele aproape lirice surprind adresarea către „o cititoare”. Eu am citit acest roman și m-a impresionat prin simplitatea și eleganța exprimării. Cui i se adresează acest roman? Credeți că mă potrivesc profilului cititoarei dorite?

Radu Vancu: Această literatură adresată cuiva nu este un lucru inventat de mine. Primul roman cronologic care face asta este „Măgarul de aur” al lui Apuleius cu 2000 de ani în urmă și venind până la Mircea Cărtărescu, care și el folosește acest procedeu.

Eu cred într-o literatură foarte personală, intimă. Literatura crede în ceva esențial, în ce este mai profund în noi, care vorbește direct cu noi. Adresarea unei cititoare este un omagiu pe care i-l aduc, fiindcă există statici și femeile sunt mai mari consumatoare de cultură decât bărbații.

În România, femeile sunt cele care citesc mai mult, merg la teatru, consumă cultură. Fetele citesc mult mai mult, mai vast, mai profund, cumpără carte. În România, consumul cultural este redus. Totuși, Sibiu nu este un bun exemplu, Sibiul are un consum cultural mare. 

Voi, elevii, trebuie să creșteți ca niște oameni care consumă frumusețe, fie că este ea culturală, muzicală, cinematografică. România se ține grație femeilor care citesc, care merg la teatru. Și tu, Daria, și oricare alt cititor care consumă genul acesta de literatură se poate considera adresantul personal al unui astfel de roman.

Eu încerc să produc frumusețe, dar după cum spune Arghezi „să vrei până la 1000 și să poți până la 6”. Dacă ea ajunge la adresant, abia atunci se închide arcul acesta care dă sens scrisului și eu sunt foarte recunoscător oricărui om face efortul de a căuta și de a găsi ceva frumusețe în literatura mea.