Interviu cu poetul Savu Popa

de Medeea Munteanu, studentă la Jurnalism în anul III

La doar treisprezece ani a debutat cu poezie în revista Euphorion. Mai apoi, în 2017, a publicat primul său volum, intitulat ,,Ipostaze’’. În prezent, Savu Popa este profesor de limba și literatura română la clasele gimnaziale și student doctorand în cadrul Școlii Doctorale de Litere, Științe Umaniste și Aplicate a Universității de Medicină, Farmacie și Științe Tehnologice ,,George Emil Palade’’ din Târgul Mureș. Am povestit cu el despre această mare pasiune a sa, literatura, dar și despre viața de profesor.

Cum ți-ai descoperit pasiunea pentru scris?

Savu Popa: Gândindu-mă la descoperirea pasiunii, nu știu dacă ar fi întrebarea mult mai potrivită ,,cum m-a descoperit ea pe mine?’’. Mi-amintesc că la începutul anilor 2000, când eu aveam o vârstă fragedă, am descoperit în biblioteca familiei, o bibliotecă destul de generoasă, niște cărți de poezii. Erau poezii patriotice, pe care astăzi nu știu cum le-aș citi, prin ce cheie. Și răsfoindu-le, m-a atras forma grafică a textului respectiv. Era vorba de o carte, chiar așa se intitula România inima mea, scrisă de un poet Toma, din Republica Moldova. Și mi-am zis așa: ce-ar fi să înșirui niște cuvinte, să pun niște cuvinte pe pagină, care să semene oarecum cu cuvintele care existau în acea carte. Îmi plăcea, repet, forma versurilor, de fapt. Aveam niște foi îngălbenite de vreme, foi vechi luate din niște registre și m-am apucat să înșir cuvinte, cuvinte care îmi veneau în minte. Era vară, îmi amintesc. Și am umplut astfel câteva zeci de pagini toată vara. Le-am pus foarte frumos, le-am aranjat, le-am numerotat ,,Cântecul unu’’, ,,Cântecul doi’’, și le-am pus în cartoteci. Cartotecile erau tot vechi. Îmi plăcea să colecționez cuvinte. Înainte de a ajunge la o poveste, scriitorul este un colecționar de cuvinte. Și încetul cu încetul, am descoperit în biblioteca mea mai multe cărți care aveau această formă a cuvintelor, poezia. Și am zis ,,hai să scriu și eu o poezie, hai să scriu despre țară’’.

Cum îți alegeai temele?

Savu Popa: Pur și simplu ieșeam afară din casă și ce obiect îmi ieșea în cale, pe acela încercam să îl descriu într-o poezie. Atenție, încercam să fac și rimă. Bine, erau niște rime dezastroase. Vedeam obiecte, vedeam natura, și m-apucam să ,,versific’’. Mă rog, era un fel de distracție nevinovată. Aș spune că acela a fost începutul, dacă îl putem numi așa.

Povestește-ne despre debutul tău.

Savu Popa: Înainte de a-ți spune despre debutul meu, vreau să spun că, în timpul liceului și la începutul facultății, am luat în foarte în serios această îndeletnicire. Nu am început tocmai cu poezia, ci am început cu proza. Și am început să scriu niște povestiri despre profesori, despre elevi. Îmi imaginam lumea aceasta ca pe o cancelarie în care fiecare se abandona și se pierdea în același timp, deci un fel de cancelarie-labirint. Pe acele povestiri le-am adunat într-o colecție. Am participat în liceu și la un concurs care îi poartă numele unui prozator destul de important, Gib Mihăescu, la Drăgășani, unde am luat o mențiune. Știu că asta mi-a dat curaj. După aceea, în facultate, am avut șansa să urmez ședințele Cenaclului Zona Nouă, care, sincer să fiu, a fost pentru mine ca o a doua facultate. De ce spun asta? Pentru că am avut un mentor, Radu Vancu, și împreună cu colegii mei de cenaclu făceam experimente, descopeream anatomia textului. Cum trăiește un text, cum i se ascultă pulsul. Studenții la Medicină, în primul an, au acest curs în care studiază părțile corpului omenesc. Noi, pur și simplu, făceam aceste disecții pe text.

În primul rând porneam de la texte citite, dar ajungeam la textele noastre, pe care le ,,disecam’’, le demontam, și în care încercam să vedem cum funcționează pulsul, cum funcționează un anumit ,,organ’’ și așa mai departe. Din 2010 până în 2015 am făcut o pauză de la scris. În acea pauză am început să descopăr, să citesc cu adevărat. Perioada 2010-2015 a fost o perioadă a lecturii. Sigur, nu îmi plăcea tot ce citeam, încercam să mă feresc de operele kilometrice, dar am început să intru în contact cu poezia contemporană. De la Ioan Es. Pop, Aurel Pantea, Ion Mureșan, până la Elena Vlădăreanu, Radu Vancu, Claudiu Komartin sunt doar câteva nume de poeți care, în acea perioadă, mie mi-au deschis apetitul pentru ceea ce înseamnă poezia astăzi. Am descoperit prin acești poeți că poezia înseamnă trăire directă, poezia înseamnă psihism vibrant, cum spune Gaston Bachelard, unul dintre cei mai importanți filozofi ai limbajului, cum îl numesc eu. Poezia înseamnă, în primul rând, racordare directă a ta cu propria ta biografie, adică o reevaluare a propriei tale biografii, dar și o altfel de privire a realității din jur.

Tot în acea perioadă, m-a influențat foarte mult în încercările mele Matei Vișniec, începând să citesc teatrul său, după care am continuat cu poezia. În 2015 am reluat scrisul. Scriam texte și tot citindu-le și recitindu-le, vedeam că am trecut de acea fază a încercărilor, a tatonărilor. Nu eram încă sigur de mine, pentru că eram conștient că nu mi-am găsit încă vocea, și am dorit să merg pe poemul în proză, poem în proză în care să povestesc, pur și simplu, experiențele mele directe fie cu poveștile unei comunități, fie cu poveștile propriei mele familii. De ce spun poem în proză? Pentru că eu m-am simțit întotdeauna mai atras de această formă hibridă, de această struțocămilă, cum îmi place s-o numesc.

Prin 2016, printr-o întâmplare extraordinară, am intrat pe un site de poezie. În acea perioadă, cenaclurile online câștigau din ce în ce mai mult teren. Erau o grămadă de grupuri și grupulețe pe Facebook care promovau poezia contemporană. Eu am intrat într-un astfel de grup, numit Qpoem, condus de viitorul meu editor, Călin Vlasie, care în perioada aceea avea editura Paralela 45. Pentru mine experiența intensă de doi ani în Qpoem, a constat, sigur, în postarea de texte, de la o postare la alta redefinindu-mă pe mine. Adică, postam textele, sigur, unele erau mai slabe, altele mai bune, dar întotdeauna era un prilej de a cunoaște noi oameni. Știi cum e? Facebook-ul cu poezia se împacă în felul următor: e ca o împăcare dintre o soacră și o noră. De ce spun asta? Pentru că întotdeauna există un prilej de discuție. Așa era și în cazul de față. întotdeauna descopeream oameni noi, descopeream păreri noi care mă ajutau sau nu. Am făcut o gașcă foarte bună cu acești oameni. Toți aceștia am crescut și ne-am dezvoltat o formulă. Exista un spirit de gașcă, chiar dacă ne aflam, și încă ne aflăm, în colțuri diferite ale țării.

Debutul meu a pornit tocmai datorită acestui cenaclu online. Îmi adunasem un număr de texte și am considerat că este momentul să debutez. Asta întâmplându-se în toamna anului 2016. Totul a picat la țanc, deoarece Călin Vlasie a organizat un concurs de debut, ceea ce mi-a dat prilejul să trimit texte. Erau texte care vorbeau despre experiența mea în Ocna Sibiului. Eu consider că orice loc, dacă știi cum să îl privești, devine un loc de poveste, sau dacă știi cum să citești povestea locului, ești câștigat. Sadoveanu are metafora asta a locului în care nu s-a întâmplat nimic. Eu vin și îl contrazic, în orice loc se întâmplă ceva dacă ai ochi să vezi.

Ei bine, în decembrie 2016 s-au dat rezultatele concursului, am fost printre câștigători. Titlul a rămas Ipostaze. La început, îți mărturisesc că nu am fost mulțumit de titlu. Îl pusesem eu, în urma discuției cu cei doi editori. Ne-am oprit asupra acestui titlu în varianta definitivă, dar eram cu inima strânsă. Pentru că o carte, pentru orice poet, este ca o naștere. În primăvara 2017 a apărut volumul, eu fiind tot îndoit, dar într-o seară am avut o liniștire, ca să spun așa, pentru că mi-am spus ,,da, domne, Ipostaze’’. De ce? Pentru că fiecare poezie trebuie să fie o ipostază a vieții tale, a poveștii pe care o trăiești, fiecare poezie trebuie să spună o poveste. Mi-amintesc filmul contemporan Filantropica, în care Gheorghe Dinică, întruchipând personajul marelui filantrop, spune ,,Mâna care nu spune o poveste, nu primește pomană. Fii profesionist, ce dracu!’’. Ei bine, așa este. Textul care nu propune o ipostază a poveștii, nu primește atenție. Acesta a fost debutul meu. 2017, Ipostaze, Paralela 45.

Ce înseamnă pentru tine descoperirea literaturii?

Savu Popa: Descoperirea literaturii este oarecum egală cu experiența unui mistic care își descoperă propria sa viață interioară. O să-ți dau exemplul unui film pe care l-am văzut recent, în care Adam Sandler juca rolul unui cizmar evreu. Personajul din film a moștenit cizmăria tatălui. Acesta i-a lăsat, împreună cu atelierul, o mașină de cusut diverse perechi de papuci, o mașină pe care i-o adusese un înger. Asta era povestea. Ei bine, peste ani și ani, Adam Sandler întruchipează rolul acestui personaj plictisit, oarecum lovit de viața atonă, de viața plictisitoare pe care o ducea în Brooklyn. La un moment dat, cosind pantofii cu o mașină electrică pe care o avea, i se strică mașina. Ia perechea de pantofi, o duce în subsol unde avea acea mașină primită de la îngeri, pe care n-o mai folosise demult. Ia perechea de pantofi, o coase, o termină și o încalță. Încălțând acea pereche, devine o altă persoană, devine posesorul acelei perechi de pantofi. Acesta se sperie la început, însă mai târziu, urcând în atelier, ia fiecare pereche de pantofi de pe raft și o încalță, devenind pe rând fiecare posesor al perechilor. Asta este și cu literatura. La început, te afli într-un spațiu, te afli într-o societate, te afli pe un câmp, te afli într-o pădure. Dacă nu știi să încalți acea pereche de pantofi potrivită, n-o să-ți iasă. O să vezi totul banal, plictisitor, tern, șters. Cu cât încalți mai multe perechi de pantofi, cu atât intri în pielea mai multor personaje și vezi altfel lumea. Asta înseamnă pentru mine literatura. O transpunere în pielea altcuiva. Să vezi altfel lumea, să vezi poveștile.

Ce ne poți spune despre scriitorii actuali?

Savu Popa: Nu există întâlnire literară, târg de carte, lansare de carte în care să nu te întâlnești cu cei care scriu. Astăzi, sunt o diversitate de nume. În funcție de ceea ce scriu, fie că sunt critici, fie că sunt poeți prozatori, recomand literatura contemporană. Și acum, ca să fiu puțin profesoral, aș merge până de la Mircea Cărtărescu, până la prozatori ca Dan Lungu, Ioan T. Morar, Simona Antonescu, până la poeți ca Marcel Vișa, Mihok Tamas, Vlad Mușat, Sorin Despot și nu numai, sunt o multitudine de nume și îmi pare rău că nu pot acum să inventariez pe toți. E important că, pe lângă accesul la edituri, accesul la reviste care se publică, avem și ajutorul online-ului. De ce spun asta? Pentru că majoritatea revistelor au forma aceasta online și ne ajută foarte mult pe noi să debutăm, să scriem, să ne împărtășim scrierile. Asta este foarte important.

Cum te simți în acest mediu literar?

Savu Popa: Am să îți răspund printr-un exemplu, de această dată din literatura americană. Edgar Allan Poe are o povestire în care înfățișează o petrecere, un bal. La acea petrecere apare Masca Roșie. Masca Roșie este o amenințare cu moartea pentru toți cei care participă la bal. Sunt sentimente diferite. Desigur, nu pot să spun că te simți bine în orice situație în viață. Însă, totdeauna când am participat fie la colocvii, fie la lansări de carte sau târguri, întotdeauna am simțit că literatura este pusă pe primul loc, scrisul este încurajat și mai mult decât atât, ți se dă această siguranță. Pe lângă caracterul, să zicem, vedetist al contextului, simți că faci parte dintr-o comunitate. Simți că ești racordat la anumite valori. A fi într-o comunitate, pentru un scriitor este esențial. Atenție mare, nu spun că nu este acea singurătate creativă care te ajută să creezi. Dar, ca orice scriitor, dorim atenție, ca oricare dintre noi, de altfel, tânjim după ea, iar atenția ne-o manifestăm pur și simplu prin publicare, prin lecturile altuia, prin feed-back-ul pe care potențialul cititor ni-l oferă. Pentru mine este o mare bucurie când văd că și pe pagina de Facebook, în momentul în care postez un text, am diferite reacții. Pentru mine și asta este o reușită.

Cât de utilă consideri a fi literatura?

Savu Popa: Un poet pe care îl apreciez foarte mult, spunea în felul următor: ,,Poeții sunt anticorpii societății’’. Se potrivește această zicală pentru toate genurile literare. Astăzi, mai mult ca oricând, cuvântul ,,anticorp’’ are o rezonanță optimistă, te duce cu gândul la salvare. La nivel metaforic, aș spune că literatura reprezintă unul dintre anticorpii de bază ai societății. Literatura se referă la frumos, se referă la descoperirea și la promovarea frumosului, la punerea în valoare a lucrurilor deosebite, a lucrurilor care pot să capete o dimensiunea extraordinară. Te ajută să te regăsești pe tine, îți dă curaj. Citind o carte, regăsindu-te într-un anumit personaj, tu te vezi pe tine așa cum ai vrea tu să fii. Te vezi într-o oglindă aparte. Deci, concluzionând, aș spune că acest anticorp  are rolul de a insufla, în orice lucru încremenit, frumusețea, care este pulsul, necesarul oricărei vieți.

De ce ai ales să faci și un doctorat?

Savu Popa: Doctoratul, pentru mine, este o continuare a preocupărilor mele scriitoricești. Sigur, doctoratul este o lucrare care necesită un anumit efort academic, însă, eu pe parcursul scrierii lui nu l-am văzut ca pe un efort academic extraordinar de rigid. Nu, pentru mine doctoratul înseamnă o muncă de creație. Eu fac un doctorat despre poezie, așa că mi-a fost foarte ușor să scriu poezie despre poezia celuilalt.

Te axezi mai mult pe poezie decât pe proză?

Savu Popa: În ultima vreme am scris mai mult proză decât poezie.

Dar care îți este mai dragă?

Savu Popa: Nu știu, este ca și când ai întreba pe un părinte pe care copil îl iubești mai mult. N-aș putea să spun. Mă simt bine în toate ipostazele.

Despre viața de profesor și modelarea tinerilor prin literatură

Dacă ai avea puterea, ce ai schimba pentru a motiva noile generații să citească?

Savu Popa: Mă bucur că am șansa să răspund la această întrebare. din păcate, avem niște fantome în dulap, iar acel dulap este pus în societatea modernă. Stă undeva în colț, dar totuși e vizibil, și din păcate sunt vizibile și fantomele. Literatura română, încă din perioada veche, a fost percepută ca pe un mod de a scrie ceva în caiet, nici măcar literatură, și de a dicta un comentariu care să te ajute să înțelegi o carte. Această traumă pedagogică s-a perpetuat, poate, până în zilele noastre și încă mai persistă, ceea ce este o mare greșeală. În momentul în care tu obligi un elev să citească este ca și când îi pui un film, îl legi de ceva și îi zici ,,vreau să te uiți, chiar dacă durează cinci-șase ore, și să îmi spui ce ai înțeles, dar nu așa cum crezi tu că ai înțeles, vreau răspunsul pe care eu m-aș aștepta ca tu să-l spui’’. Ar fi o tortură insuportabilă. Eu ce recomand? Recomand și elevilor mei, elevi extraordinari cu care am lucrat: Simțiți-vă liberi! Lectura nu se face cu catalog, nu se face cu notă.

Lectura nu este pusă sub oprobiul unei evaluări didactice. Lectura înseamnă apropiere, înseamnă să te detașezi de balastul zilnic, poate uneori de fake news-uri, de stări insuportabile, și să încerci măcar o pagină. Să vezi dacă, poate, într-o pagină, pe care o citești la sfârșitul unei astfel de zile, nu te regăsești. Aș spune că eu sunt într-un fel un mohican al nădejdii că se va schimba ceva în modul în care percepem literatura română și în modul în care ea este predată, pentru că totul pornește din băncile școlii. Noi suntem cei care îi formăm pe viitorii cititori, iar dacă noi nu suntem ajutați de o programă care să ne permită să vedem literatura ca pe un act artistic și nu administrativ normativ, atunci avem o mare problemă. Se pierde esențialul. Noi ne oprim la partea structurală. Eu sunt de părere că trebuie să îi dai libertate celui care citește să își expună propria lui părere. Nu sunt păreri rele sau păreri bune. Victor Hugo spunea că nu există poeți buni sau poeți răi, există poeți. deci sunt curios cum gândești tu un text, sunt curios cum ai putea tu scrie sau rescrie acel text. Din păcate, foarte rar dăm această libertate.

Dacă s-ar da această libertate, cum vezi tu schimbarea?

Savu Popa: Este foarte important să îl lași pe celălalt să comunice. Știi cum e? E ca o privare de libertate, spun eu, să nu fii de acord cu o anumită interpretare. Eu, și în teza mea de doctorat, abordez acest aspect al hermeneuticii, al interpretărilor multiple pe care un text ți le poate oferi. Hermeneuții sunt de părere că fiecare interpretare a unui text nu este neapărat greșită. Este o interpretare. Paul Ricoeur vorbește de semantica textului, adică de profunzimile textului care scoate la suprafață niște lumi bogate în semnificație. Mă întorc acum la școală, la cei care vin cu o neînțelegere a literaturii. Știi ce se întâmplă?  În viață, fie că ești în politică, fie că ești într-o societate, într-o structură social-economică și așa mai departe, dacă nu ești lăsat să te dezvolți, treci printr-un handicap psihic, de percepție, de exprimare, pentru că atunci tu nu vei avea încredere în tine. Am observat, elevii au această tendință de a spune ,,dacă spun ceva greșit? Mă veți pedepsi? Asta n-o mai spun’’. Eu le spun așa: nu te voi pedepsi, dar poate pot să învăț ceva eu de la tine. Am avut surpriza să constat că unii elevi care au citit cu atenție și s-au lăsat pătrunși de text, au scos niște interpretări inedite, interpretări la care eu nici nu m-aș fi putut gândi. Vreau să se înțeleagă că literatura este o ecuație cu mai multe necunoscute.

Consideri a fi necesară introducerea literaturii contemporane?

Savu Popa: Îi citim pe Eminescu, Sadoveanu, Arghezi, dar este important să ne sincronizăm și cu ceea ce se întâmplă astăzi. E ca peste tot. Nu poți să fii un cercetător, un biolog care să descopere un vaccin, dacă tu nu știi anumite lucruri care se întâmplă astăzi cu organismul uman. Dacă ești ,,depășit’’, nu ai ce căta într-un domeniu actual. Să știi că literatura nu ia pauză. În fiecare an apar scriitori noi, apar noi tendințe literare, și este important să le cunoaștem măcar la un nivel de minimă decență. Aici consider că sunt multe prejudecăți. Scriitorii din ziua de astăzi abordează teme care în alte perioade nu au putut fi abordate, teme tabu: sexualitatea, minoritățile, acceptarea propriei sexualități, rasismul. Acestea sunt doar câteva dintre temele extravagante și în același timp foarte ofertante, care bântuie imaginarul literar al celor de astăzi. Este posibil ca unii, mai ales cei care se află în posturi de conducere și își asumă creionarea unei programe școlare, nu acceptă acea literatură tocmai din cauza faptului că limbajul este puțin prea vulgar, sau nu există o valoare estetică. Literatura trebuie să conțină acest principiu estetic care conferă legitimitate.

Dar, totodată, literatura înseamnă și realitatea noastră de zi cu zi. Jurnalistul este și el un scriitor care radiografiază, ca o cameră, surprinzând realitatea. Ei bine, dacă elevii nu sunt învățați și cu această formă dură a vieții, realismul dur, nu o să facem mare lucru. Adică, rămânem blocați undeva la opera marilor clasici, poate cunoaștem puțin ce s-a întâmplat în timpul războiului, dar după aceea nu mai cunoaștem. Până la Nichita Stănescu, cel mult Mircea Cărtărescu, anii ’80. Ce se întâmplă după ’90 încoace, prea puțin. Deși, nu vreau să fiu foarte pesimist, în manual și-au făcut loc și autori contemporani, ceea ce este un lucru bun.

După părerea ta,  este o schimbare considerabilă?

Savu Popa: Există manuale și manuale care au reflectat această schimbare. Unele mai bine, altele mai puțin. Unele s-au axat pe niște autori care au o voce clară astăzi, mă refer dintre contemporani, alții au ales să ofere publicului cititor niște autori care, din păcate, nu sunt atât de cunoscuți la noi. Nu este un lucru rău nici acesta, însă eu vrea să văd mai mult în manuale autori ca Mihail Drumeș, Selma Lagerlof și, sigur, scriitorii contemporani Florin Bican, Veronica Niculescu, Dan Lungu, Radu Țuculescu, dar și poezie. Aș vrea ca elevii să învețe că poezia nu înseamnă doar structură prozodică clasică, teme uzitate, aș vrea să văd cum vede azi un poet contemporan lucrurile. Asta m-ar interesa mai mult.

Eu aș împărți predarea limbii române în doua perioade: perioada veche, în care se făcea o abordare strict structurală, o livrarea a unui comentariu gata făcut care îi punea pe elevi în situația memorării și a unei pasivități față de text, față de interpretare, și perioada actuală, o perioadă participativ-activă, în care elevul este pus să discute despre text. Eu spun că, în teorie, lucrurile sunt unde trebuie. În practică, ne confruntăm cu aceeași încurajare a unei pasivități. Ne punem aceste întrebări: cum aș putea să fac eu ora de literatură să fie activă, să fie foarte practică și recreativă pentru elevul respectiv? Sigur, am tot felul de metode, metode extraordinar de simpatice și de jucăușe. Bun, dar dincolo de aceasta? Dacă noi nu îi învățăm pe elevi să fie, înainte de cititori, prieteni cu textul, am ratat.

Care crezi că sunt consecințele pe termen lung?

Savu Popa: Suntem o societate într-o continuă schimbare, asta este părerea mea. Internetul îi ajută foarte mult pe elevi. Am constatat, în urma unor activități de lectură, că elevii merg spre o carte a jurnalului, a unei literaturi care vizează aspecte contemporane din viața adolescenților. Mie mi-a dat de gândit. Ei nu mai merg pe literatura aceasta insolită, care, să zicem, creează cadrul poveștii, ci ei merg pe o literatură realistă, dar un realism ,,glamour’’. Asta te duce cu gândul la această viață complicată a adolescenței. Noi, ca profesori de literatură, o să fim puși în fața unei încercări. Suntem noi capabili, ca profesori, să citim aceste texte? Harry Potter, Stăpânul Inelelor sunt doar câteva dintre titlurile care acum, nu de foarte mult timp, au făcut senzație. În anumite licee, deja se predau aceste opere. Eu am început să citesc și am fost deschis spre astfel de opere pentru că eu mi-am pus următoarea întrebare: poate că elevul meu nu citește Domul Trandafir de Mihail Sadoveanu, dar poate citește Harry Potter. Și atunci ce fac eu ca profesor? Nu îi accept lectura asta? Ba i-o accept și o încurajez. Trebuie să fim deschiși. Pentru că dacă cineva îmi vine cu un roman ca Jurnalele Vampirilor citit, eu nu pot să îi anulez lectura. Eu trebuie să îl încurajez. Eu încurajez și lectura unei cărți poate care nu are o înaltă ținută estetică. Dacă copilul acela s-a regăsit în universul respectiv, este foarte bine. Trebuie să existe o acceptare, altfel pierzi. Încurajez, de fapt, faptul că elevul și-a descoperit refugiul în lectură. Așa va începe să descopere cât mai mult. Trebuie și noi profesorii, la rândul nostru, să citim acele opere, să vedem despre ce este vorba. Aici este ,,meșteșugul’’. Pentru că literatura nu înseamnă constrângere, înseamnă dialog.

Referindu-mă la partea de formare, îți place să predai?

Savu Popa: Da. Este o provocare continuă, provocare pe care mi-o asum. Eu sunt acolo nu să schimb mentalitățile umor tineri. Eu sunt acolo să îi orientez pe acei tineri spre un tip de cunoaștere prin lectură, care poate fi și o cunoaștere de sine. Acesta este scopul meu. Nu am fost până acum diriginte, nu m-am confruntat cu probleme grave în ceea ce privește comportamentul elevilor. Eu încerc să le arăt o cale. E deschisă calea aceasta, e frumoasă, vorbește despre lume, vorbește despre tine, vorbește despre cum e să fii un adolescent în ziua de astăzi. Despre asta este literatura, e viață.

Ce mesaj ai pentru tinerii care scriu și care nu au debutat încă, poate neavând curajul să o facă?

Savu Popa: În primul rând, să lase textul să se răcească. Să citească și să recitească ceea ce scriu. Eu îi încurajez, dar încurajarea mea merge spre o responsabilitate. De exemplu, la un pahar de vin, pot să scriu un text și să mi se pară extraordinar. Dar mergând la culcare și citind acest text după o zi, două, trei, poate o să spun ,,eu am scris prostia asta?’’. De aceea este important, pornind de la această glumă, să fie foarte siguri că textul a ajuns la un anumit nivel și este sincer. Nu sunt nici de acord cu acea partea a oamenilor care nu sunt mulțumiți de nimic. ,,Parcă aici trebuia să schimb virgula, parcă nici aici nu e bine’’. Nu. Trebuie să existe undeva calea de mijloc. Tu simți. Textul îți spune, te ia de ureche. Și trebuie să fii sincer, să te folosești cât mai mult de povestea ta și să vezi în acea poveste un drum care ar putea merge de la tine spre celălalt. Deci încredere, responsabilitate și pasiune. Acestea trei ar fi lucrurile pe care i le-aș recomanda unui tânăr care ar dori să publice. Dar și foarte mută detașare. Să nu vadă textul ca pe o foaie de hârtie pe care a dat un test la limba română. Ascultă textul.