Material  realizat de Ioana Redinciuc
Ilustrații de Daria Gizdavu

Termenele limită, treburile casnice, nevoia de interacțiune socială, lipsa odihnei, fac parte din viața noastră. Rutina poate fi întreruptă de evenimente asupra cărora nu avem putere și din cauza cărora ne pierdem cumpătul. Cu toții experimentăm astfel de trăiri puternice, dar vrem să vorbim despre ele? 

Andra* are 20 de ani. E studentă în București. Trece printr-o serie de schimbări care o marchează într-un fel sau altul și încearcă să și le explice. Înainte de sesiunea din iarna primului an de facultate, lucrurile au luat o întorsătură. Prietenul ei s-a despărțit de ea, iar șocul provocat a împins-o spre un dezechilibru emoțional. Nu după mult timp, a urmat un al doilea. Starea i-a fost prelungită de o succesiune de întâmplări nefericite. 

Cu toții am trecut într-un anumit punct al vieții prin ceea ce mi-a descris Andra: o cădere emoțională. Popular, cunoaștem această reacție sub numele de cădere nervoasă. Întrucât termenul înglobează o varietate de reacții, a fost întrebuințat pentru a descrie diferite afecțiuni pe care oamenii nu le înțelegeau în trecut, dar care în prezent sunt identificabile. Cu toate acestea, nu a fost vreodată înregistrat sau utilizat în literatura medicală de specialitate.

Fiind un subiect trăit frecvent, dar rar discutat, care nu este prezent în documentele științifice, am căutat răspunsurile la specialiști. Psihologul dr. Daniela Dumulescu explică faptul că o pierdere a echilibrului emoțional este caracterizată printr-o serie de reacții extreme, „Poate ridicarea tonului vocii, agresivitatea uneori verbală, jignirile, auto-învinovățirea excesivă. O serie de comportamente și reacții pe care le ducem la extrem și care reflectă că în momentul ăla vedem lucrurile doar într-o singură direcție, de obicei într-o variantă neagră, fără nuanțe. În momentul în care avem căderile respective, devenim foarte inflexibili în gândire.” 

În octombrie 2019, Andra a început facultatea în București. După 4 luni de când se mutase în capitală, avea câteva cunoștințe cu care să iasă și să vorbească. Totuși, își dorea o conexiune reală. 

Se simțea singură. Toate persoanele apropiate erau dispersate prin alte părți ale țării sau ale lumii. Nimeni nu venise în București. Alex* a fost singurul care o chema constant pe afară și îi scria. Gesturile lui au însemnat enorm pentru ea. S-au cunoscut într-un moment plin de incertitudine și lipsă de conexiune față de persoanele din jurul ei. I-a oferit siguranță și grijă. Tot ce avea nevoie atunci. Ajunsese oarecum dependentă emoțional de prezența lui. 

O serie de evenimente neplăcute

La începutul lui 2020, Alex a decis că e mai bine dacă nu s-ar mai vedea. Din acel punct, lucrurile s-au înrăutățit treptat. A avut parte de o cădere emoțională destul de puternică. Avea insomnii, plângea mult și nu funcționa prea bine. Luase consecințele despărțirii asupra ei.

Povestește cu o oarecare resemnare în voce despre ceea ce a fost. Acum știe care au fost elementele care au dus povestea la un sfârșit abrupt. A pus presiune asupra ei, dar a învățat să fie mai blândă cu ea. Face o pauză ca și când ar avea în fața ochilor scenele pe care urmează să mi le descrie.

Perioada imediat următoare a fost marcată de examene. Se obișnuise să meargă ziua la bibliotecă să învețe. Seara se întorcea acasă și plângea. În weekend-uri ieșea la petreceri să nu „paralizeze emoțional”. Își formase un stil de viață nociv pentru ea. Stresul acumulat din mai multe surse și oboseala generală, a tot ce se întâmpla în jurul ei, au dus-o în punctul în care să nu se mai gândească la consecințe, pe principiul whatever happens, happens. Deși acum știe că nu a fost cea mai bună abordare. În perioada premergătoare colapsului avea un comportament nociv, care se baza pe consum.  

„În punctul respectiv ajunsesem într-un stadiu în care totuși gestionam ceva mai bine situația. ”

Cu fostul ei prieten a rămas o perioadă în relații bune. După două – trei săptămâni s-au intersectat din nou la o petrecere pe care o organizase el. Era într-o clădire veche, printre altele la fel de pustiite. Atmosfera era una dintre cele mai triste. Cu o zi în urmă, unul dintre prietenii lui s-a sinucis. Andra îl cunoscuse în timpul relației cu Alex. Voia să fie alături de el, să-i ofere ajutorul de care avea nevoie. Însă contextul și noua dinamică nu-i mai permitea aceeași apropiere și abordare ca dinainte. 

„Auzisem mai multe lucruri în seara aia. Mă bombardau foarte multe informații din toate părțile: despre moarte, despre chestii nasoale, despre chestii triste și eu, în stadiul în care eram… Tot ce venea emoțional spre mine, involuntar luam și intensificam mai mult.”

Toate astea au adus-o într-un punct de cădere emoțională, în care nu mai avea control asupra gândurilor sau corpului ei. A început să plângă isteric. În încercarea de a nu fi observată, și-a acoperit fața cu mâinile, ca un zid împotriva lumii exterioare. 

Andra mi-a mărturisit că, deși primul instinct a fost să se ascundă, „În același timp îmi doream să mă vadă cineva, să-și dea seama că am nevoie de ajutor.” În tot zgomotul provocat de muzică vorbea cu ea; „Îmi e dor de tine, simt că înnebunesc. Nu știu ce să fac. Nu mai e nicio soluție, nicio scăpare”. 

„De obicei avem reacții emoționale extreme în momentele în care este multă presiune și nu mai avem resurse să facem față situației. Poate că, din toate direcțiile, în viața noastră există dezechilibre.”, explică Daniela. „Am adunat o serie de momente în care nevoile noastre nu au fost îndeplinite: fie nu ne-am îndeplinit noi nevoile, fie nu ne-au îndeplinit nici ceilalți nevoile și-atunci, practic, explodăm, să zic așa. De fapt, emoțiile noastre, chiar și cele extreme, spun foarte multe despre nevoile pe care le avem și dacă nu suntem atenți pe parcurs (la ele), pot să ajungă foarte intense la un moment dat.”

Alex a observat-o și a luat-o în brațe. Și-a cerut scuze pentru lucrurile care s-au întâmplat, doar că decizia rămâne aceeași. 

Chiar dacă dorim să fim ajutați, datorită emoțiilor atât de puternice, putem să rănim oamenii din jurul nostru. Daniela explică faptul că „ceea ce le spunem celorlalți în momentele astea ne rănește și pe noi, dar îi rănește și pe ei. Nu intrăm cu bocancii în sentimentele unei persoane. Ideea ar fi să-i transmitem celuilalt că suntem acolo și nu plecăm. De cele mai multe ori avem nevoie de cineva care să ne înțeleagă și să ne accepte în momentele în care noi suntem cea mai proastă versiune a noastră.  Trebuie să-i transmitem că nu e ultimul om, după omul de zăpadă pentru că are emoțiile astea și să-ți arate că nu ești ultimul om.”

Toate amintirile neplăcute în care a fost respinsă, părăsită s-au reîntors în capul ei și i-au blocat complet rațiunea. I-a spus că îi pare rău că ea nu a fost destul de ok pentru el. Asta l-a enervat și a plecat. Andra în continuare plângea incontrolabil.

„Cumva mi se întărea și reîntărea gândul că eu nu-s bună de nimic, că nu merit afecțiune din partea celorlalți, că sunt singură cu un motiv și că am să rămân singură din același motiv. Că sunt așa, așa, așa…Sunt prea emotivă și că îmi pasă prea mult, dar în același timp nu sunt suficient pentru persoanele din jurul meu.”

Era 10 dimineața și a ieșit din clădire. S-a așezat pe o bancă și privea în gol. Efectul atacului de panică începea să se ducă. Epuizarea emoțională și fizică își spunea cuvântul. Nu își putea explica ce se întâmplase cu ea, de ce a reacționat în felul ăla.

Și-a sunat un prieten și au ieșit la cafea. Au stat puțin de vorbă și apoi a plecat el. Nu voia să ajungă acasă. Era conștientă că ar înrăutăți lucrurile. Așa că a dat mesaje prietenilor.

Într-un final a dat de cineva care o putea primi. Dormea în intervale de o oră. Se trezea, fuma o țigară și se uita în gol. O lua de la capăt. Deși avea cu cine să vorbească, nu voia. Îi era rușine de modul în care reacționase.

Pe cât de important este să înțelegem ce ni se întâmplă, pe atât de important este să ne și ajutăm să ieșim din situațiile care ne fac rău. Așadar, am întrebat-o pe Daniela ce ar fi indicat să faci în momentele în care îți pierzi cumpătul: „Primul pas este să nu stau foarte mult în emoția respectivă. Dacă îi dau minții mele hrană, o să continue toate gândurile alea și-atunci o să-mi amplific starea. O să trec printr-un carusel emoțional cu de toate. Poate mă simt trist, anxios, după aia mă simt vinovat că de ce mă simt trist și anxios, după mă simt și rușinat că eu nu mă simt ok pentru că nu reușesc să mă ridic, să fac ce trebuie. Mintea mea merge în zona aia și nu mă pot opri. Pot să-i dau minții mele ceva de făcut. Mă concentrez un pic mai tare și pe exterior, atunci automat se reduce și emoția.”

Ultima picătură

La două zile după incidentul de la petrecere, un prieten bun de-al Andrei a decedat. Avusese probleme de sănătate: ocluzie intestinală. Inițial a fost internat la spitalul din Cluj. Din decembrie s-a transferat în Chișinău. Atunci a fost și ultima dată când au vorbit. 

A încercat să dea de el, dar nu a reușit. După o lună l-a căutat pe fratele lui și i-a scris. L-a ținut câteva săptămâni la curent cu starea lui. Fusese externat. La câteva zile după ce a ieșit din spital a murit.

„E normal să avem anumite dezechilibre. Avem momente în care viața nu ne lasă să fim la fel de bine, contextele de viață sunt așa: pierdem pe cineva drag, nu mai merg lucrurile la serviciu, la școală, ne certăm cu persoanele dragi. Se adună foarte multe lucruri și atunci sigur că ceea ce se întâmplă depășește resursele noastre de a face față situației și explodăm pentru că nu mai știm ce mecanisme să folosim, nu mai avem resurse emoționale”, îmi spune Daniela. 

Starea Andrei de neliniște se prelungise. La tot stresul, tensiunea și durerea provocată de evenimentele recente, se adunase pierderea unui prieten. Își dorește să mai fi vorbit cu el încă de câteva ori. Știe că era imposibil să-și fi luat la revedere de la el.

Cu cât înaintam în poveste, Andra nu se pierdea cu firea. În schimb, imaginea pe care mi-a creat-o a fost ce a unui bulgăre de zăpadă care se face tot mai mare. A adunat multe emoții negative într-o perioadă relativ scurtă, ceea ce m-a îndemnat să o întreb pe Daniela când devine cumulul ăsta un semnal de alarmă.

 „Depinde de intensitatea lor și , într-adevăr, cât timp durează. Să fac o comparație. Eu pot să am perioade în care să nu mă simt foarte ok pentru că nici contextul meu de viață nu este unul foarte favorabil. Și-atunci sigur că o să-mi fie mai greu să mă concentrez sau să fac ce am de făcut să-mi îndeplinesc scopurile, dar e ok, e normal, fac un efort în sensul ăsta pentru că cumva raportat la context să nu mă simt cel mai bine. Să nu uităm că și contextul ne influențează mult. Acum s-ar putea să am mai multe momente în care simt că nu mai pot, dar dacă simt că nu mai pot deloc, de exemplu dacă am deja săptămâni de când nu mă mai ridic din pat sau de când nu mai reușesc să mă concentrez să-mi îndeplinesc scopurile, atunci înseamnă că este o problemă care ar trebui abordată serios.”

Andra e mai bine acum. Mi-a mărturisit că simplul fapt că a ales să vorbească despre asta reprezintă un pas mare pentru ea. Cât despre subiectul abordat, a observat și ea lipsa de comunicare: „No one really talks seriously about their breakdowns. Adică asta presupune să-ți împărtășești momentul tău de slăbiciune plenară, acută. Îmi dau seama de ce nu face lumea asta”.

*Numele folosite sunt fictive pentru a proteja identitatea persoanelor implicate.