Material de opinie realizat de Laura Bichler, 36 de ani
Ilustrație de Alex Pașca

„Există un singur debut fertil în viață: experiența huliganică. Să nu respecți nimic, să nu crezi decât în tine, în tinerețea ta, în biologia ta dacă vrei…”

Eliade, Huliganii

…Și să crezi că biologia ta e evanescentă. Tinerețea trăiește doar pentru 5-6 ani, ce urmează este doar o amăgire că ești încă tânăr, că mai ai timp. Dar biologia ta se va degrada treptat până nu va mai exista deloc. Și direct proporțional cu această dispariție, apare întrebarea „în ce să cred?”  De ce repere te agăți în timp ce simți dezintegrarea?

Nu poți să crezi doar în tine. Omul este o ființă prepoderent gregară, parte a unui sistem social care s-a dezvoltat concomitent cu descoperirile științifice făcute tot de noi, de oameni. Fiecare cu contribuția lui. Și nu te poți sustrage regulilor acestui sistem dar, în același timp, să ai pretenția să funcționezi în cadrul lui. Să stai pasiv și să te trăiască evenimentele pe tine, nu invers. Te bucuri și te folosești de toate avantajele contribuțiilor aduse de ceilalți prin sacrificiile lor, dar tu te ascunzi când vine rândul tău. Suntem, probabil, în cel mai confortabil moment al civilizației noastre pentru că alții și-au adus aportul: avionul cu care pleci în city break, tableta pe care editezi poze, telefonul cu care îți faci selfie lângă monumente istorice, live streaming pe Youtube, vaccinurile alea pe care le faci în primii ani de viață ca să ai șanse maxime de supraviețuire, becul ăla banal pe care îl aprinzi seara în casă și nu ești nevoit să folosești o lampă chioară care arde cu petrol. Este confortabil secolul XXI.

Sunt conștientă că ce scriu acum nu va ajunge pe ecranele multora. Mulți care ar trebui să citească nici măcar nu au un ecran…și uite cum trăim noi în lumi separate. Avem acces la informații mai mult și mai repede ca oricând. Dar avem și algoritmi care ne selectează ce să vizualizăm și iubim mult, mult de tot acești algoritmi. Și ei sunt parte din confortul secolului XXI. De ce să citesc despre ceva ce nu aderă concepțiilor mele? De ce să admit că există și altceva în structura societății care este fundamental diferită de ce cunosc? De ce să accept că trebuie să conviețuiesc cu alții care sunt altfel decât mine?

Și ce faci când diferențele astea se întrepătrund? Când fanaticii apar brusc și violent în viața ta? Când sistemele politice și economice se dovedesc ineficiente, iar omul placid preferă, din nou, să nu se implice în a găsi o rezolvare?…. Și uite așa apare extremismul. Când omul care nu își găsește locul în societate e nevoit să și-l fabrice el, împreună cu lideri „de aur”?

Poate că întrebarea “în ce să cred?” ar trebui înlocuită cu “filtrul prin care văd eu lumea, face rău sau bine?” și cu “care e rolul meu?” Nu trebuie distrus nimic, trebuie doar îmbunătățit. Oamenii trebuie educați și învățați că invidia se lasă moștenire, bunătatea și empatia nu sunt daruri cu care te naști ci le dezvolți prin învățare, iar indiferența aduce haos.

Nu am ales întâmplător să încep acest text cu un citat din Eliade. Legionarismul, la care Eliade a fost adept, a atârnat greu pe conștiința lui și niciodată nu a avut curajul să recunoască public că a facut propagandă pentru ei, așa cum a recunoscut Cioran. Să recunoască că a fost legionar ar fi însemnat, cel mai probabil, deportarea din America și toată cariera lui scriitoricească și academică ar fi fost ștearsă. Dar, și mai probabil, i s-a părut greu să recunoască față de el însuși că legionarismul lui a ucis oameni. Iar dincolo de clișeul lingvistic, istoria care se uită, se repetă.

Acest text l-am scris în speranța că tinerii, care sunt cei mai ușor atrași de extreme (și pasivitatea e tot o extremă), vor reanaliza filtrele prin care văd lumea și vor regândi întrebările la care caută răspunsuri. Înainte de (non)acțiune, trebuie analizate consecințele.