Interviu cu Nicoleta Rădăcină, reporter Dor, despre puterea poveștilor și a jurnalismului narativ

Material realizat de Patricia Cîrtog, 17 ani, elevă, Sibiu

Ilustrații: Laura Jeitan

Sunt fascinată de puterea poveștilor. Încă din copilărie, le consider un mod simplu și atât de variabil de a deschide universuri noi. De a lua contact cu lumi nebănuite. De a ne crește empatia. Aud și observ zilnic o mulțime de povești, fie că citesc un articol, merg să cumpăr fructe de la aprozarul din sat sau iau parte la o discuție pe orice temă. Cred că, dacă mă expun la cât mai multe fărâme din viața celor din jurul meu, îi voi înțelege mai bine și, ulterior, mă voi înțelege mai bine.

Astfel, am ajuns să mă îndrăgostesc de jurnalismul narativ, gen de scriitură jurnalistică cu scene și personaje. Practic, este o modalitate de a spune povești adevărate prin tehnici literare pentru a conecta cititorul cu o realitate la care poate nu ar fi ajuns altfel. Dacă nu ai luat contact până acum cu jurnalismul narativ, poți afla mai multe din revista Gen, inițiată de Forum Apulum, despre povești de viață sincere, scrise cu pasiune de tineri. Aceștia abordează teme precum imaginea corporală, alegerea unei profesii, conexiunea cu familia și nu numai.

Nicoleta Rădăcină este reporter cu experiență în jurnalism narativ. A documentat prima întâlnire a bolnavilor de Huntington din România și apoi cum trăiește o familie tânără cu doi copii cu această boală, articol cu care a câștigat locul II la Reportaj în cadrul Superscrieri 2019 și a abordat teme precum gastronomia românească sau dinamica de muncă dintre angajatori și angajați în fabrică. În prezent, Nicoleta este gazda newsletter-ului DoR, numit Concentrat, care oferă un „shot” de informație și energie cu care să îți începi ziua. În afara muncii, Nicoleta e pasionată de cărți, ratoni și îi place să își vopsească părul în culori vii.

Primul său contact cu poveștile a fost la vârsta de 13 ani, când și-a deschis un blog din nevoia de a lua contact cu alți oameni. Este singură la părinți, iar ai ei erau plecați la muncă în străinătate. Din acest motiv, simțea nevoia să se exprime, să fie auzită. A pus acolo jumătăți de gânduri, „bazaconii” din mintea ei, mici povestioare din viața ei de zi cu zi. Deși blogul mai este și acum public, Nicoleta spune că „simțul penibilului” a determinat-o să renunțe la scris.

Cum te-a ajutat blogul tău să îți spui povestea atunci?

Am început să scriu pe blog despre mine și despre ce vedeam în jur din curiozitate, chiar plictiseală, la început. Citeam mult și cred că încercam să imit scriitura autorilor pe care îi iubeam, iar subiectele cel mai ușor de abordat erau, firește, cele despre viața mea. Probabil ce m-a impulsionat a fost faptul că rămăsesem singură cu bunica mea, ai mei plecaseră la muncă în Italia chiar în anul ăla, nu prea aveam cu cine să vorbesc (familia mea a fost mereu una tradițională românească, în care nu prea se vorbea despre sentimente) și scrisul mă conecta cu alți oameni.

Știu că tu ai absolvit facultatea de filosofie. Când ai realizat că vocația ta este să devii jurnalist?

Inițial, credeam că jurnaliști sunt doar cei care scriu știri și stand-up-uri și întind microfonul pentru declarații, iar eu eram prea anxioasă ca să-mi doresc să fac așa ceva. Când am descoperit jurnalismul narativ însă, am început să cântăresc dacă aș putea să fac și eu astfel, însă părea departe de mine, aveam impresia că doar oamenii cu multă experiență în jurnalism pot scrie astfel. M-am angajat în publicitate (era la modă în grupul meu de prieteni în 2016), iar timp de doi ani am fost mulțumită, aveam destul timp liber. Însă îmi lipsea un sens în viață, o idee pentru care să mă ridic din pat dimineața. Așa că, în anul 2017, m-am înscris și am câștigat, împreună cu Ruxandra Maria Burcescu, o bursă oferită de Superscrieri. Când am intervievat pentru prima oară oameni, am trecut prin tot procesul de scris și rescris și a ieșit un articol despre revenge porn. Atunci mi-am dat seama că să înțeleg niște fenomene mai mari decât mine era fix ce îmi lipsea să fac. Apoi, am devenit reporter junior la Școala 9 și, ulterior, la DoR.

De ce ne spunem povești unii altora?

Uneori pentru că putem explora schimbările din viețile noastre și din societate. Alteori pentru a face lumină acolo unde nu înțelegem exact ce se întâmplă. Cred că, prin povești, ajungem să cunoaștem bucăți de lume la care altfel nu am avea acces.

Cum a afectat pandemia poveștile?

Reiterez că vorbim despre povești adevărate documentate (adică echivalentul a ceea ce numim „storytelling”), nu povești de genul „basme”. Cred că pandemia a accelerat nevoia noastră firească de a ne conecta la ceilalți și la lume, mai ales într-o perioadă cufundată în incertitudine și în imposibilitatea de a fi aproape fizic de ceilalți, o formă de a ne asigura că sunt bine. Trăind, mai ales la început, într-un val amețitor de știri crunte și jumătăți de informație, unii dintre noi am căutat și găsit confort în jurnalele de pandemie ale altora, în ilustrații care arătau viața repetitivă pe care cu toții o trăiam, chiar și în meme-uri care ne oglindeau emoțiile pe Instagram. Pandemia ne-a făcut să căutăm un fir roșu de care să ne agățăm ca de o bornă și deseori poveștile personale și dovezile de vulnerabilitate pe care ele le cară în spate au fost acel fir roșu de care aveam nevoie.

Crezi că sistemul de învățământ românesc apropie sau îndepărtează adolescenții de povești?

Cred că sistemul de învățământ românesc e mai degrabă preocupat de programa școlară standard decât de ideea de a ieși din linie încurajând elevii să experimenteze diverse forme de povestit. Din fericire însă, există profesori dedicați care fac asta individual, adică le prezintă elevilor reviste, alte forme de conținut pe YouTube sau Instagram, îi încurajează să încerce lucruri care par să li se potrivească și astfel fac magie la ore și dincolo de ele. Însă cred că metoda asta, pe care o cunoaștem și din zicala „omul sfințește locul”, deși e des întâlnită la noi în țară, nu e suficientă, pentru că ține de noroc. Și nu toți avem norocul ăsta.

Care este principalul rol al poveștilor în societate?

Poveștile ne apropie unii de ceilalți, ne fac să ne simțim mai puțin singuri, ne duc în universuri diferite pe care nu le-am putea cunoaște poate niciodată în profunzime, ne ajută să înțelegem ce înseamnă să trăim dincolo de propria bucățică și ne cresc empatia. Cred că sunt unelte esențiale de transformare, și individuală, dar și la nivel de comunitate sau societate.