O adolescentă de 15 ani, consumatoare de substanțe, face terapie. Mama ei, pentru a o înțelege, începe și ea. În timpul procesului, își scriu scrisori. Crude. Emoționante. Adevărate. Cu acordul lor, am publicat, sub anonimat, două scrisori: una de la fiică și două de la mamă – una la începutul terapiei, una după 8 luni.

Dragă mamă,

Am vrut de mult timp să îți mărturisesc că am luat droguri. Nu știu dacă bănuiai sau nu, deoarece nu ai venit niciodată către mine cu asta. Mă bucur că, totuși, ți-am spus la ședința trecută. Simt că mi s-a luat o piatră de pe inimă. M-am temut foarte mult de tine, neînțelegând că tu îmi vrei binele. Cum aș fi putut atunci să înțeleg asta, când tu mă criticai întruna, mă priveai cu dezgust, îmi spuneai de o mie de ori că sunt o dezamăgire. Și ghici ce? Exact asta simțeam și eu față de mine. Simțeam că nu merit nimic, că sunt nimic, că oricum nimic nu contează. Îmi dau seama că aș fi putut chiar să fiu moartă, și asta mă sperie. Și acum o simt, dar o simt mult mai puțin și lucrez la asta.

Îți scriu această scrisoare ca să îți spun că nu este vina ta. Am înțeles acum, după multe ședințe, pe care, btw, îți mulțumesc că le-ai plătit, că nu mi-ai vrut răul, dar nu ai știut cum altfel să te comporți mai bine. Am înțeles cum te simți în relație cu tata și în relație cu mama ta – te simți și tu o dezamăgire. Dar să știi că nu aș fi ajuns să gândesc asta dacă nu m-aș fi înțeles puțin câte puțin și pe mine. O parte din mine este încă furioasă pe tine, dar nu te mai acuză.

Mi-ar plăcea să mă vezi pentru ceea sunt. Să mă vezi ca pe o persoană, ca pe o ființă. Nu știu cum să zic, să nu mă mai vezi ca pe ceva ce trebuie reparat. Nu eram defectă. Nu sunt defectă.

Poate cândva o să am curaj să-ți spun mai mult din ce mi s-a întâmplat când mă drogam. Sună ca naiba, dar asta făceam. Mă drogam. Bine că e la trecut. Nu sunt sigură că o să fii fericită pentru mine că nu o mai fac. Nici de tata nu știu ce să zic. Cred și acum că îmi veți da o pedeapsă dacă spun adevărul. Deși a fost acum jumătate de an toată treaba cu drogurile, eu cred că mă veți pedepsi retroactiv.

Aș vrea să pot să spun cu voce tare că îmi vine să vomit când mă gândesc la acea perioadă. Simt cum corpul mea vrea să respingă acea parte din mine, tot ce simt, toate imaginile, tot. Poate că nu e o soluție asta, pentru că dacă ar fi fost, aș fi reușit să o fac. Mai lucrez la asta.

Deci dacă ți-aș putea spune direct, aș spune așa:

• Am consumat iarbă, amfetamine, cocaină, cristale și ceva ce nu știu ce e.
• Am băut până mi-am luat black-out.
• O dată am crezut că cineva o să moară, dar și-a revenit.
• Cineva m-a abuzat.
• Am furat din magazine.
• M-am drogat la școală.

Văd că tremur și îmi vine să plâng. Dar nu o fac acum.

Acum cred că este mai bine să văd scris de mâna mea: Sunt mândră de mine. Sunt fucking mândră de mine că m-am oprit. Că am mai multă grijă de mine. Că mă văd mergând la facultate. Că pot să fac ce vreau pentru mine și fără să bag dramă în asta, așa cum e în familia noastră. Că pot accepta ca și în zilele grele să am grijă de mine și să mă ascult.

Și chiar dacă tu te mai cerți cu tata. eu simt să îți spun că sunt mândră și de tine, pentru că până la urmă ai început să te duci la terapie. Că faci ceva și pentru tine, nu doar pentru alții.

Aștept ziua în care o să pot să îți spun toate astea în față.

Te iubesc.

Draga mea fiică,

Nu înțeleg cu ce am greșit de ai ajuns să te comporți în halul ăsta. Am renunțat la tot pentru tine și nici asta nu e de ajuns. În unele nopți stau și mă întreb dacă vei ajunge acasă întreagă.

Era atât de bine când erai mică și simțeam că te pot iubi, și că mă iubești.

Recunosc că sunt depășită, nu știu ce să mai fac. Colegele de la muncă mă întreabă dacă sunt ok, dar îmi este atât de rușine să le spun ce mi se întâmplă.

Aș vrea să știi că te iubesc. Poate uneori nu știu să îți arăt asta. Dar nici tu nu mă ajuți să o fac. Mă doare când mă respingi. Mulțumesc că, totuși, îmi mai iei apărarea în fața lui tati și mă asculți când el mă supără!

Oare ce rost are această scrisoare? Am încercat atât de mult și nimic nu a funcționat. Nu știu, sunt furioasă și neputincioasă în același timp. Sper să te schimbi.

Draga mea fiică,

Vreau să îți spun că sunt mândră de tine. Perioada prin care ai trecut a fost una foarte dificilă pentru tine. A fost dificilă și pentru mine, și mi-a fost frică. Nu am știut ce să fac cu această frică așa, că te-am certat, te-am jignit, te-am desconsiderat, te-am pedepsit prea aspru.

Îmi dau seama că nu te-am ascultat. Nu am ascultat ce aveai de zis, că într-un fel ți-am luat dreptul de a exista așa cum ești tu cu adevărat. Îmi pare rău că nu te-am susțitnut în multe momente când aveai nevoie de un adult echilibrat! Îmi dau seama că atunci nu am putut să fac mai mult. Și sunt ok cu asta acum. Am motivația și resursele necesare să o fac acum. Pentru că acum văd mult mai clar care este rolul meu în existența ta: de a te ghida fără să aștept să faci ca mine, de a te iubi fără condiții, de a te respecta, de a-ți da libertatea să ai propriile tale experiențe, de a te alina și a te ajuta când îți e greu fără să pun presiune pe tine să te schimbi, de a avea grijă de mine ca tu să poți să înveți grijă de tine. Și poate sunt mai multe.

*Aceste scrisori au fost publicate cu acordul mamei și fiicei, din timpul procesului de terapie, cu rugămintea să fie postate anonim.

Ilustrație: Miruna Dospinescu