Interviu cu Elena Constantin, realizat de Alexandra Bene 

La cei 27 de ani ai săi, Elena Constantin se consideră un adult echilibrat din punct de vedere profesional. Este kinetoterapeut. În timpul liber este arbitru internațional al competițiilor de sambo – judo combinat cu lupte libere – și arbitru național în cadrul competițiilor de judo. A studiat „Sport și performanță motrică” în cadrul Universității ”Lucian Blaga” din Sibiu și „Kinetoterapie și motricitate specială” la Universitatea „1 Decembrie” din Alba Iulia. 

Timp de un an și jumătate a făcut practică în cadrul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă din Sibiu, la secția Clinică de Reabilitare Medicală. A întrerupt această activitate odată cu începutul pandemiei, luând în calcul gradul de risc aferent expunerii mediului spitalicesc. Continuă, totuși, să participe la activități de voluntariat oricând se ivește ocazia. 

Anul acesta a contribuit la pregătirea Lotului Olimpic de Sărituri în Apă pentru calificarea în cadrul Cupei Mondiale de la Tokyo.

Am povestit  cu ea despre profesie, despre emoții și vulnerabilități, despre disciplina pe care o capeți o dată cu practicarea unui sport încă din copilărie.

Cu un renume de sportiv reprezentativ al orașului Sibiu și treisprezece medalii câștigate în cadrul competițiilor naționale și internaționale în decursul a cinci ani, ce putem ști despre Elena Constantin în acest moment?

Elena Constantin: În momentul de față am încetat să mă antrenez pentru a concura la nivel înalt. În schimb, fac mișcare zilnic. În principiu, fac asta pentru că îmi doresc să fiu un model de urmat pentru pacienții mei și pentru colegii mei mai mici. Sunt kinetoterapeut. Activitatea de arbitru vine în plan secund.

Ce te-a atras către judo? Cum ai descrie experiența acestui sport unei persoane nepracticante?

Primul meu antrenor, Ionel Chioveanu, povestea cu mama despre ceea ce face el și eu am ascultat acea conversație. Eram atrasă de faptul că există foarte multă disciplină. M-a intrigat și posibilitatea participării la competițiile susținute în afară țării. Dorința de cunoaștere pe mine mă alimenta. Doream să merg și în altă parte; să fac sport. Eu eram o fire energică. Am făcut baschet înainte de judo. Mama își dorea să consum din energia pe care o aveam. Într-o zi, i-am anunțat pe ai mei că vreau să fac judo. Mama nu a fost de acord. Tata era fericit: „Fata mea face un sport de contact!”. 

La vârsta de 10 ani, am început să practic judo. Antrenorul meu, ajuns la o anumită vârstă, a fost nevoit să se retragă. Așa am ajuns la Ionaș Ovidiu, care a muncit mult cu mine. Am avut norocul ca ambii mei antrenori să vină în susținerea mea. Acum, la 27 de ani, ei sunt în continuare lângă mine. Suntem prieteni.

Eu târziu am reușit să fac performanță. Dar nu îmi pare rău. Anii aceia mi-au adus satisfacții. M-au disciplinat.

Care consideri că sunt beneficiile sportului din punct de vedere fizic? Dar pe plan psihic?

Dacă ar fi să ghidez un părinte când vine vorba de a-și duce copilul la un anumit sport, l-aș îndruma către judo. Îl corectează, îl disciplinează, se formează o familie. Lucrează în echipă. Există susținere.

În ce măsură poate fi vorba de talent, respectiv de muncă, ambiție și consecvență în domeniul sportiv?

Eu nu am fost un sportiv talentat. Am fost un sportiv muncitor, care a ascultat de antrenori. Există în continuare un antrenor care mă ghidează, Purece Vălean. Colaborez cu acesta. Este un om minunat. Sunt de părere că munca bate talentul tot timpul. Mai cred că dacă ești devotat, dacă asculți de cei cu experiență și îți urmezi calea sau dorința, poți să perseverezi. Să fii ceea ce îți dorești tu. De aceea, eu mi-am dorit să am rezultate cât mai mari și am arătat deschidere în a pune în aplicare sfaturile primite. 

 Ți-ai dat seama de la bun început că asta e ceea îți dorești să faci sau pasiunea pentru judo s-a dezvoltat pe măsura practicării lui? 

Din prima zi în care am intrat în sală. Nu cred că o să o uit vreodată. Nici colegii pe care i-am cunoscut atunci. Ziua aceea a avut un impact emoțional puternic asupra mea. De aceea cred că am și simțit o legătură cu acest sport pe care l-am practicat timp de 17 ani. Iar acum, faptul că arbitrez, m-a ajutat să păstrez conexiunea cu el. 

Cum este să fii un arbitru de sex feminin într-un  sport de contact? Ți s-a întâmplat să fii percepută diferit față de colegii tăi?

Suntem foarte puține femei care facem treaba aceasta. Când arbitrăm, emoția este mai mare. Totodată, atitudinea te ajută să rămâi puternică și să arăți că și tu ești la fel de capabilă ca un bărbat. Atât în cadrul competițiilor, cât și în viața de zi cu zi. 

Ce îmi doresc eu este să dovedesc că și noi, femeile, putem. Chiar dacă suntem persoane ce adesea manifestă o mai mare sensibilitate, putem da dovadă de aceeași verticalitate. 

Care sunt valorile după care te ghidezi tu? Atât în viață, cât și în profesie. 

Pentru mine e important să fii cinstit, devotat și să muncești pentru ceea ce vrei să devii. Apreciez oamenii buni și calzi; ei mă inspiră foarte mult. Aceasta este definiția unui om valoros, în opinia mea. Cred, iarăși, că e important să ai ceva de dăruit și ceva de lăsat în urma ta. Nu doar prin ceea ce faci ca profesie. 

 Dorința de a dărui vine din faptul că ai primit la rândul tău?

Să știi că am fost un adult ajutat în viața aceasta. Am avut foarte mulți oameni buni în jurul meu. Eu eman bunătate și fericire pentru că asta mi s-a dat. De la profesori, la antrenori, la părinții mei. Fără acești oameni nu aș fi ajuns ceea sunt. Totodată, este vorba și de ambiția mea. 

Ce te motivează în momentele dificile? A existat vreun impas pentru tine de-a lungul carierei?

Familia mea e sursa mea de putere. Au fost tot timpul lângă mine și m-au susținut exact așa cum sunt. Eu sunt un om liber, iar dacă îmi iei libertatea, mă întristezi. Însă, un impas – aș spune cel mai greu moment al vieții mele – a fost când a murit tatăl meu, eu având 18 ani. Atunci, comparativ cu acum, eram un copil care avea tot ce își dorea. Eu eram acolo, fericită, cu luptele mele. Mă visam la Mondiale. În februarie 2013 a trebuit să iau totul de la zero, simțind că nu mai am nimic. 

Nu am renunțat la judo. Dar am conștientizat că trebuie să mă apuc de învățat și să îmi iau un job. Atunci a fost momentul în care s-a produs declicul. Atunci am intrat eu în lumea adulților și am luat responsabilități asupra mea. Moment care pe mine m-a făcut să realizez că sunt mai puternică decât credeam că sunt. Mi-am lins rănile și am mers mai departe.  

Până în momentul de față pare că ai parcurs pașii pe care ți i-ai stabilit în carieră. Ce vrei să faci mai departe?

Să fiu printre cei mai buni în ceea ce fac, iar dacă asta înseamnă să mă dedic și mai mult, o să mă dedic. Când ești bun, înseamnă că poți să îi ajuți și pe ceilalți să fie la fel de buni. Ori să îi ajuți în procesul de refacere. Să fie mulțumiți cu propria viață. 

Cum definești tu ideea de succes?

Succesul în meseria mea, cea de kinetoterapeut – eu raportându-mă la activitatea de arbitraj ca la un hobby – este definit de momentul în care un pacient vine și mă ia în brațe: „Elena, m-am simțit bine la tine și o să te recomand”. Apoi mai vin încă cinci persoane.

Ca arbitru de judo, respectiv sportiv, succesul se întâlnește în momentul în care manifest fairplay, când dau dovadă de imparțialitate, când ies de pe saltea și îmi spun antrenorii mei că a fost bine. Nu am nevoie de o confirmare în adevăratul sens. Vreau, în schimb, să știu că mi-am făcut treaba corect. Acela e succesul. 

Pentru mine, viața este despre a ajuta. Despre a oferi. 

*Articol publicat în ediția tipărită, Exercițiul 18 #5

cover foto: Cristian Fodor