Articol realizat de Teodora Minea, 19 ani, studentă
Ilustrație de Alex Pașca

Cuvântul acasă și-a pierdut din sensul său spiritual. Acasă obișnuia să fie acel loc iubit, către care fiecare dintre noi tindea în cele mai aglomerate momente ale zilei, stând la coadă la supermarket, blocați în trafic sau la școală. Acasă obișnuia să fie răsplata binemeritată după o zi covârșitoare, sau doar un adăpost pentru momentele în care îți manifești latura mizantropă și oamenii din jurul tău nu te înțeleg. Pentru noi, adolescenții, acasă era sinonim cu hotelul acela în care numai dormi și-ți iei micul dejun, un fel de bed&breakfast. Acasă era locul în care îți dădeai jos pantofii care te-au strâns toată ziua, locul în care puteai să faci un duș grăbit între două întâlniri importante, locul în care puteai să chiulești o zi întreagă pentru că „nu te simțeai bine”. Acasă era acel „sunt blocat în trafic, nu mai ajung la prima oră” sau „am programare la dentist de la 14 la 15, mă puteți învoi?”. 

Însă în numai două luni, acest acasă, un soi de oază de libertate și de sinceritate față de propria persoană, s-a transformat în celulă. Camera noastră a început să fie multifuncțională și să țină locul tuturor spațiilor pe care le frecventam într-o zi obișnuită. Acasă a început să fie deodată prima bancă de la geam, cafeneaua de la colț, locul de muncă, sala de fitness, sala de lectură de la bibliotecă, sala de repetiții, magazinul de haine, ghișeul de la bancă… și exemplele pot fi atât de variate pe cât este viața fiecăruia dintre noi. Numai refugiu nu mai este. Acești patru pereți nu mai sunt căptușiți cu sentimentul adăpostului, ci sunt îmbrăcați într-o cămașă de ciment care se lățește și ne sufocă cu fiecare zi pe care o petrecem înăuntru. 

Am încercat cu toții să ne facem izolarea suportabilă, unii chiar și-au redescoperit familiile, dar sunt sigură că fiecare dintre noi își face promisiuni de genul „la vară (după examene) nici nu mai dau pe acasă. Mai bine dorm pe hamac în parc”. Acasă, acel loc de refugiu, vor fi întâlnirile cu prietenii și îmbrățișările acelea care ne reamintesc, după două luni, că nu suntem singuri, și că umerii pe care plângeam în trecut nu au dispărut, au fost doar de partea cealaltă a ecranului. 

Prietenii ne lipsesc, într-adevăr, cel mai mult, însă și sentimentul de sigurață. În spatele pancartelor cu „Totul va fi bine”, pe care copiii din oraș le-au desenat, se află părinții care nu știu care va fi următorul pas, următoare alegere, următorul compormis pe care va trebui să-l facă pentru a fi în sigurață. În spatele încurajărilor se află incertitudinea și imposibilitatea de a face orice plan pentru viitorul apropiat sau mai îndepărtat. Parcă brusc toată lumea noastră trecută s-a zdruncinat din temelii, iar acum nimeni nu mai poate clădi nimic de frica dărâmării. Facultate, școală, călătorii, business-uri, toate sunt castele de cărți de joc ce pot fi dărâmate la cel mai mic strănut. Acasă pare a fi cel mai sigur și, în același timp, cel mai cert spațiu al planetei, spațiul în care am condensat viața noastră și care va îngloba un întreg oraș pentru mult timp de acum înainte. Și din care ne-am dori să evadăm cel mai repede.