Interviu cu actorul Marin Grigore

de Medeea Munteanu, studentă la Jurnalism, anul III

Marin Grigore a absolvit Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografie ,,I.L. Caragiale’’ în 2006, în același an obținând ,,Premiul pentru cel mai bun spectacol’’ la Gala Hop, pentru spectacolul ,,Mâinile tale’’. A avut apariții atât pe scenele teatrelor, cât și în fața camerelor de filmat. În prezent, este angajat al Teatrului Mic București. Am povestit cu el despre cum a ajuns să aleagă actoria, despre ce înseamnă ,,Cultură’n Șură’, dar și despre marea lui pasiune, muzica.

Ce te-a determinat să alegi actoria?

A fost o întâmplare. Nu am chestia asta, pe care o auzi destul de des, că de mic am știut că o să mă fac actor. Nu, de mic mi-a plăcut să cânt. De actorie m-am apucat, în primul și-n primul rând, pentru că mi-a șoptit la ureche, suav, o fată de care eram îndrăgostit, și-n al doilea rând pentru că nu m-am imaginat făcând altceva. În clasa a unsprezecea am început să mă gândesc ce aș putea să fac, ce mi-ar plăcea să fac, și ușor, ușor mi-am dat seama că nu mă vizualizam făcând nimic. Nu mi-a plăcut matematica, lucru pe care l-am regretat când am început să studiez muzica, pentru că muzica e matematică. M-am tot căutat, am început să mă uit pe la facultăți. Nu puteam să îmi imaginez ce aș putea să fac. Asta până când mi-a intrat chestia asta cu actoria în cap. Am avut un spectacol la liceu, în clasa a doișpea, și felul în care m-am simțit atunci, adrenalina îngrozitoare și emoția aceea mi-au rămas. Senzația de a fi în fața oamenilor și de a face ceva. Mi-am dorit să mai experimentez, chestie pe care o am și acum. Adică, mai mult decât orice, spre exemplu, îmi plac premierele, la teatru, pentru că este singura  dată când se întâmpla lucrurile total. După aceea, ai un reper după cum a fost prima oară. Prima oară ești în bătaia vântului, cum ar veni. Pe scurt, senzația asta, emoția asta extrem de puternică m-a făcut să dau la facultatea de teatru. După mult timp, am încercat să îmi explic ce este de fapt, și este de fapt o pierdere a controlului într-un mediu controlat. În ceea ce mă privește, eu sunt destul de autocritic și destul de în control, și cel mai bun mod de a pierde controlul este prin a face teatru.

Faci parte din proiectul ,,Cultură’n Șură’’, care aduce mai aproape cultura de mediul rural. Cum ai ajuns să faci parte din acest proiect și ce semnifică pentru tine?

,,Insomniacii’’. Unul dintre colegii mei juca în alt spectacol, produs de ,,Cultură’n Șură’’. M-am cunoscut cu Victor Olăhuț și cu oamenii de la ,,Cultură’n Șură’’, și la un moment dat, când au avut nevoie de cineva să joace într-un spectacol, și-au adus aminte și au zis ,,Cum ar fi dacă ar juca Marin’’. Și a fost ok, ne-am înțeles foarte bine.

,,Cultură’n Șură’’, pentru mine, semnifică acum o prietenie foarte mișto. De obicei, actorul este un individ care călătorește mult prin grupuri. E un călător, într-un fel. Adică, foarte puțin este statornic. Să zicem că are o șansă să fie angajat undeva, șansă pe care eu o am. Dar tot se schimbă grupurile, se schimbă echipele, și nu ajungi să te sudezi prea bine cu cineva, că deja trebuie să pleci. Aici, cumva, s-a produs o sudură foarte puternică și autentică. Chiar lucrăm împreună, tragem la aceeași căruță. Asta e fain. Iar în ceea ce privește relația proiectului ăstuia cu spectatorii, e una foarte specială pentru că a pornit prin a le oferi oamenilor care nu au parte de manifestări culturale prea multe, să nu zic deloc, un alt fel de a vedea lucrurile și de a relaționa cu lumea de afară, că viața de la sat e una destul de izolată, într-un fel. Pentru noi e un test, ca actori. Pentru că acolo se vede dacă putem să ținem atenția unor oameni care nu sunt obișnuiți cu asta deloc. Nu știu că nu trebuie să vorbească, nu știu că nu trebuie să comenteze sau să își dea cu părerea. E un efort care e foarte tare că trebuie să îl facem. Atunci se vede cât de pregătiți am putea fi. E suficient cinci secunde să pierzi atenția oamenilor, în contextul acesta, ca să se ducă la vale tot.

Am observat că muzica este marea ta pasiune. Cum ți-ai descoperit latura asta?

Am descoperit-o la patru ani, când m-am dus la niște vecini de-ai mei, prieteni cu părinții mei, care aveau o chitară atârnată pe un perete. Și pur și simplu i-am terorizat pe ai mei. Abia ajungeam la corzi și zdrăngăneam acolo. Îți dai seama, n-avea niciun iz de muzică ceea ce făceam eu acolo. Doar că a fost pur și simplu o legătură. Taică-meu îmi tot zicea să nu mai fac, pentru că e deranjant, dar îmi cumpără o chitară dacă mă opresc. La un moment dat, după câteva zile, chiar mi-a cumpărat o chitară, la care am învățat să cânt mult mai târziu, după vreo patru ani. Asta pentru că nu m-a mai interesat după aceea. Tata mi-a zis la un moment dat ,,Dacă nu îți trebuie chitara asta, să știi că eu o vând’’, și de a doua zi am început să învăț.

M-am speriat, la un moment dat, că ar putea fi marele regret al meu că nu fac muzică și că nu o să fac niciodată. Atunci am luat-o mai în serios, am început să studiez, am început să învăț ce înseamnă să produci muzică, muzică electronică, am avut și trupă, am cântat în trupe de rock. E foarte greu cu oamenii, iar după câteva experiențe, mi-am dat seama că excepțiile sunt cele care reușesc să rămână împreună, nu mai zic să aibă și succes. E foarte complicat. Artiștii au un orgoliu imens, și demersul sănătos al artistului, cred, este să își îmblânzească orgoliul, ca să poată să-l folosească într-un scop cât mai creativ. Să nu se transforme într-o chestie pe care o faci pentru tine, și asta e ca și cum ai vrea să faci o familie de unul singur, și nu se poate asta. Dacă vrei să dai înapoi, atunci trebuie să lucrezi să-ți îmblânzești egoul ăsta, să fie în favoarea ta. Acolo se produce, de fapt, actul creativ: dintr-o nevoie de a te exprima pe tine. Și da, așa am învățat să produc muzică electronică. Habar nu aveam, dar pentru că îmi place foarte mult să cânt la chitară, am învățat să fac toate lucrurile astea adiacente. Iar acum, cu puțin noroc, în ciuda acestei pandemii, am reușit să cânt, pentru oameni live, cât n-am cântat de când am început să cânt. Am nevoie să fac asta, îmi place să fac asta, îmi place să fac muzică, îmi place să relaționez cu oameni care ascultă muzică, oameni care fac muzică. Este un fel de a mă exprima, la fel ca și actoria. În permanență se transformă motivele pentru care faci, nevoia pentru care o faci. La un moment dat poate simți că nu mai ai nevoie. Cauți ușor să vezi că, totuși, dacă faci de cinșpe ani meseria și ți-a plăcut până acum, nu prea cred că e reală posibilitatea să nu-ți mai placă dintr-o dată. Atunci cauți undeva și poate se schimbă motivele și pârghiile pentru care faci. Adică acum, de când am un băiețel de doi ani și îmi zice tot timpu’ că vrea să vină să mă vadă, e clar că el e motivul principal pentru care insist să fac și să cânt.

Ce îți inspiră cel mai mult procesul de creație?

Actul ăsta creativ se produce foarte repede, foarte spontan. Poate să te inspire orice, de fapt. Pot să fac asta doar când sunt foarte deschis, vulnerabil, liber și nu îmi propun. E foarte rapid și necontrolat, într-un fel. În general, mă inspiră momentele prin care trec, relațiile cu oamenii, poveștile. Odată m-a supărat un prieten foarte tare, spre exemplu, și mi-am zis ,,Băi, nu-i normal, nu-i ok să mă supăr. Trebuie să fac ceva cu starea asta, cu energia asta pe care o am.’’. Și m-am așezat și am făcut o chestie. Nu am mai fost supărat.

Da, mă inspiră emoțiile, în general, că eu ca structură sunt destul de vulnerabil la emoție. Răspund într-un fel organic la momentele emoționale ale mele sau ale altora.

,,Văzduh’’ este noua producție a Asociației ,,Cultură’n Șură’’, producție pusă în scenă în premieră la Teatrul Național Radu Stanca Sibiu. Ce ne poți spune despre contribuția ta în acest spectacol?

,,Văzduh’’ este un spectacol în două personaje, făcut de Victor Olăhuț și cel care a inițiat proiectul ,,Cultură’n Șură’’. E total atipic pentru ,,Cultură’n Șură’’. Este un spectacol în care se cântă live, se spun versuri, se cântă în timp ce se vorbește. E un performance, mai mult. Contribuția mea este că am făcut împreună cu Vlad Robaș muzica. Textul are trei părți. Primul text este piesa ,,Cain’’ a lui Byron, scrisă la 1830, a doua este despre un tip care își pierde vederea treptat, iar al treilea este o teză despre cum ne învârtim prin viață. E interesant, e de văzut. Contribuția mea asta e, nu pot să zic că e mare sau mică. Practic, nu e nimic altceva decât ceea ce facem pe scenă, nu e nimic din afară.

Care sunt viitoarele tale proiecte?

Pot să spun un lucru la care mă gândesc destul de serios, și anume că vreau să încep să fac concerte de sufragerie. Adică să merg acasă la oameni și să le dau concert privat, pentru un om, doi, cinci, câți vor vrea să fie. Pentru ca nu o să suport să stau prea mult timp degeaba, din nou, iar activitatea care o să fie în teatru, în București, cel puțin, o să fie limitată și nu foarte intensă. Asta pentru că starea asta, de fapt, și anume că nu știm clar când vom putea juca, e o incertitudine care nu prea îți dă motor.

Tot pe tema asta am vorbit cu Victor, băiatul de la ,,Cultură’n Șură’’. La noi nu se mai face teatru radiofonic. Sunt niște tentative, sunt niște piese făcute, dar, după gustul nostru, nu sunt adaptate secolului XXI, nu ajung la oameni. Mijloacele sunt cele de acum douăzeci de ani de a face teatru pentru a fi ascultat, că la asta mă refer când zic ,,radiofonic’’, nu neapărat că se dă la radio. Te urci în mașină și vrei să asculți. Ok, una e să decizi tu că vrei să asculți o piesă care a fost făcută în ’80 și e genială că au fost niște imenși actori care au făcut spectacolul acela, și alta e să vrei să asculți și după cinci minute să schimbi. Asta vrem, să ne provocăm cumva să vedem cum putem să reinventăm treaba asta. Tocmai pentru că o să avem timp și avem și mijloacele necesare. Alte proiecte? Să îmi cresc băiețelul.

foto: arhiva personală Marin Grigore