Interviu realizat de Patricia Cîrtog, Colegiul Național „Octavian Goga”, Sibiu 

Cristian Delcea este jurnalist și unul dintre fondatorii Recorder. În copilărie, visa să devină un fotbalist cunoscut, însă, pe parcursul vieții, a realizat că meseria de reporter este cea mai potrivită pentru el. Fost jurnalist sportiv, consideră că presa are puterea de a influența trăirile interioare ale celor din jur, însă ne recomandă, asemenea cumpărării unui bun valoros, să filtrăm informația ce vine spre noi și să o comparăm cu cât mai multe surse, pentru a combate știrile false. 

Ce eveniment din copilăria ta crezi că te-a determinat să alegi meseria de jurnalist?

În 1994, aveam 10 ani și România ajungea în sferturile de finală ale Cupei Mondiale la fotbal. Din acea vară, mi-am dorit să ajung fotbalist și să am această putere supremă ‒ a face fericiți milioane de oameni într-o singură secundă. Mai târziu,  mi-am dat seama că nu voi putea fi un mare fotbalist și că mai mult aș  întrista oamenii cu jocul meu. Așa am realizat că singura șansă de a trăi frenetic în jurul stadioanelor, ar fi să ajung ziarist sportiv. În adolescență, citeam toate ziarele de sport și cărțile lui Ioan Chirilă (jurnalist sportiv). Una dintre ele se numea „Frumoasele noastre duminici“ și era un elogiu adus meseriei de ziarist sportiv ‒ toate duminicile erau petrecute pe stadion sau în redacții. Mi-a plăcut mult și mi-am dat seama că poți schimba trăirile interioare ale oamenilor și prin cuvinte, nu doar prin goluri.

Ai renunțat, totuși, la jurnalismul sportiv. De unde a pornit proiectul Recorder?

 La 21 de ani am dat un concurs și am ajuns și eu în redacția unui ziar de sport. Frumoasele mele duminici nu erau, totuși, la fel de romantice ca în cărțile lui Ioan Chirilă. În copilărie,  mi-am dat seama că nu voi fi un bun fotbalist, la douăzeci și ceva de ani am realizat că nu voi fi nici un mare jurnalist sportiv. Nu aveam abilitățile de comunicare și de socializare pe care meseria asta le cere. Ca ziarist sportiv, trebuie să fii un om prietenos, să vorbești mult, să te mai tragi de șireturi, iar eu nu pot face asta în fiecare zi. Am nevoie de pauze în care să nu vorbesc cu nimeni. Poate că am nimerit și într-o perioadă nefericită a presei sportive, când nu mai aveam sport aproape deloc, iar presa sportivă trebuia să facă tot felul de artificii pentru a-și găsi rostul pe lume. Perioada de trei ani în care am fost jurnalist sportiv m-a ajutat, totuși, să înțeleg că îmi place mai mult să observ decât să provoc discuții. Am trecut de la departamentul Sport al ziarului Evenimentul Zilei, la cel de Reporteri speciali al ziarului Adevărul. Unul dintre articolele de care sunt și azi mândru, este unul pur observațional: am urmărit finalul vieții unui mare actor, Radu Beligan, și am scris două pagini de ziar despre asta (https://bit.ly/2AMm50Y). Când scriam reportaje, îmi derulam în minte scenele ca și când  le-aș vedea pe un ecran, era ceva cinematografic în procesul meu de lucru și asta m-a îndemnat să pun mâna pe o cameră de filmat. Prin 2010-2012, presa din România a început și ea să intre în epoca digitală și din reporter de presă scrisă am devenit reporter multimedia. În 2017, am plecat de la Adevărul și, împreună cu trei dintre colegii mei de acolo – Mihai Voinea, Andrei Crăciun și Răzvan Ionescu ‒ am fondat Recorder.

Cum erai tu ca adolescent? Erai preocupat de activitățile din afara școlii?

Adolescența în anii ’90 – începutul anilor 2000 este ceva greu de povestit. E la ani lumină de ceea trăiesc adolescenții de azi. Școala era austeră și o simțeam în permanență ca pe un dușman. Stând în bănci, primeam  cataloage  în cap și predicții despre viitorul sumbru care, cu siguranță, ne așteaptă. Nu se făcea nicio activitate în afara școlii, nu aveam internet și telefoane mobile (familia mea nu avea nici telefon fix), nu auzisem de voluntariat și nici nu existau în jurul meu – adolescent de București – alte forme de socializare cu cei asemenea  mie. Exista o cultură de bloc, o rivalitate cu cei din blocurile din vecinătate,  dar nimic pozitiv, niciun gând bun nu  ne străbătea mințile. Viața era fie violentă– puteai să iei bătaie dacă te nimereai prin cartierul Ghencea (cei mai mulți locuitori erau fani Steaua) cu un tricou vișinu (culoare specifică echipei Rapid)  pe tine– fie extrem de plictisitoare. Sunt invidios până la cer când văd în jurul meu cât de plină de sens și de conținut e adolescența astăzi (râde).  

Care sunt pașii pe care îi parcurgi în realizarea unui material scris?

Cei mai importanți pași sunt făcuți înainte de a merge pe teren sau de a deschide laptop-ul. Încerc să cântăresc cât de important este subiectul pentru oamenii din jur, pentru public. Colegul meu, Alex Nedea, spune că, înainte de a începe o investigație, se gândește cât de mult va conta acel material pentru copilul lui de 7 ani, cât de mult îi va influența viața adultă. În momentul în care ai toate asigurările că urmează să produci ceva important, iar curiozitatea ta crește până la nivelul de alertă, atunci poți fi sigur că ești pe drumul cel bun, poți să te apuci de treabă. Procesul acesta în care determini gradul de newsworthy, de interes general pentru un subiect, este, după părerea mea, cel mai important pas.

Cum este jurnalismul video în comparație cu cel scris? Care dintre ele are un impact mai profund asupra publicului?

Deși Recorder e văzut mai mult ca un canal de videojurnalism, în redacție nu avem percepția asta despre noi înșine. Nu vrem să facem materiale video de dragul videoului sau cronici de dragul scrisului. Noi nu vedem jurnalismul ca pe o expunere a pasiunilor noastre, ci ca pe un serviciu public. Când alegem forma de exprimare, ne gândim la public: cum facem o informație să ajungă la public în cea mai bună formă? În funcție de asta alegem cum să tratăm subiectul. Uneori, oamenii vor afla mai multe dintr-un material video,  alteori dintr-un articol scris sau dintr-un podcast, câteodată dintr-o combinație de toate acestea. Ar fi facil și fals să spunem că publicul a abandonat un stil de presă și s-a dedicat cu totul altuia. Publicul are alte tool-uri în jurul său decât avea acum 30 de ani și vrea ca și presa să țină cont de lucrul ăsta, atâta tot.   

Cum scăpăm de stereotipul că jurnalismul nu poate fi o profesie, ci mai degrabă un hobby?

Trag nădejdea că mai sunt puțini oameni în România care să creadă că jurnalismul e un hobby pe care-l poate face oricine care are internet și câteva ore libere pe lună. E un podcast (https://bit.ly/2UhZHU9), în care Dragoș Stanca, de la Upgrade 100, discută cu Cătălin Tolontan (ziarist) despre ideea de jurnalism cetățenesc. Tolontan spune: „Da, poți face jurnalism cetățenesc dacă ești de acord ca tu, cetățeanul, să ai următorul program zilnic: să iei dosarele pe care autoritățile le fac publice, să te duci într-un loc în care există alți oameni care au aceleași preocupări ca tine, să te sfătuiești cu ei, iar ei să-ți corecteze eventualele greșeli, să începi să-i cauți pe cei despre care scrii, să-i convingi să vorbească cu tine, să filtrezi informațiile pe care ți le dau pentru a scoate din ele adevărul, să le verifici din alte surse, să te întorci la autorități și să le convingi să vorbească cu tine, apoi să redactezi. Dacă faci toate aceste lucruri te poți numi jurnalist“.    

Ce părere ai despre presa românească? Dă-mi un exemplu de publicație românească și de una străină demne de apreciat și urmat?

Presa din România e oglinda țării. Se tot transformă și ea de 30 de ani încoace. Mă bucur că întrebarea mă limitează la câte un singur exemplu, ca să nu se supere foarte mulți colegi din presă de la noi. Îmi place emisiunea „România te iubesc”, de la Pro TV, pentru că, de 12 ani, tot încearcă să schimbe România prin jurnalismul pe care îl produce. Din presa străină, îmi place Vox News pentru modul impecabil în care explică știrile, pentru că le aduce în cea mai comprehensibilă formă.

Cum a influențat media perioda de izolare? Cum consideri că a gestionat presa situația?

Au fost gafe, exagerări și enorm de mult balast informațional din partea presei, dar n-am văzut o atitudine constant distructivă din partea vreunei redacții. Pe de altă parte, știu mulți jurnaliști foarte buni care au fost extenuați în perioada asta pentru că au vrut, mai mult decât de obicei – fiind o situație de viață și de moarte – să informeze corect și constant. De când frica de îmbolnăvire s-a diminuat, jurnaliștii preiau ca un paratrăsnet toată starea de tensiune socială care s-a instalat în populație în perioada izolării. După ce, în martie și aprilie, oamenii au fost speriați, precauți și au supradozat informațiile, acum sunt mai irascibili, mai suspicioși, mulți tind să creadă că există o cabală, din care face parte și presa, care vrea să le ascundă lucruri. Apetența pentru conspirație e încă un dușman cu care trebuie să ne luptăm și care înainte de pandemie era mult mai firav.       

Cum ar putea adolescenții să își cultive o educație în ceea ce privește presa și fake news?

Comparând. Așa cum compari mai multe telefoane sau laptop-uri înainte să-l alegi pe cel pe care-l consideri cel mai bun, așa trebuie să faci și cu presa. Când vine vorba de informații care îți afectează viața, de exemplu, articole care pun la îndoială gradul de periculozitate al unui virus , nu recomand atitudinea ieșitului la shopping, în care intri prin magazine și iei tot ce-ți place la prima vedere. Multe informații se dovedesc a fi adevărate, chiar dacă nu ne plac. Așa că, atunci când dați scroll down pe Facebook și vă sare în ochi un articol cu un titlu extraordinar, încercați să căutați dacă mai există pe undeva informația respectivă. În felul acesta, veți elimina treptat din jurul vostru site-urile care, din cauza intereselor politice sau a clickbait-ului, obișnuiesc să livreze știri false.

Ce sfat ne-ai da nouă, ca publicație scrisă de adolescenți la început de drum?

Experimentați fără frică! E timpul pentru așa ceva. La 10 ani, îmi doream să fiu fotbalist, n-am fost; la 20 de ani – jurnalist sportiv, nu mi s-a potrivit. Pe parcurs, mi-am dorit tot felul de lucruri la care n-am fost bun. Am renunțat la ele și încă experimentez, pentru că jurnalismul se tot modifică și ramifică pe măsură ce trec anii. Într-o lume încărcată de anxietate, nu vă fie frică!