Interviu realizat de Aura-Maria Trif

„În momentul în care am ajuns în Ucraina, am sesizat că e ca un film continuu care se derulează doar cu aceleași clădiri, același tren, aceleași mașini. Era continuarea unui comunism acerb… Apoi, la un moment dat, am văzut două panouri mari publicitare, pe partea stângă și pe partea dreaptă, pe unul scria: pe aici trec tancuri rusești, aveți grijă, iar pe celălalt erau înjurături pentru ruși.” Așa îmi descrie George primele sale momente pe care le-a trăit în zilele când a trecut granița spre Ucraina, pentru a transporta alimente împreună cu colegii săi de la Crucea Roșie.

George Nicolae e voluntar la Crucea Roșie, Filiala Sibiu, din 2017. Are 18 ani și studiază sociologia la Cluj-Napoca. Aflu despre el că e pasionat de arte, oameni, povești, fenomene sociale, comunism, cercetare. George a plecat pe patru martie, timp de trei zile, spre vama Sighet, împreună cu o echipă formată din încă șase voluntari ai Crucii Roșii. În ciuda situației tragice din țara vecină, voluntarii au pornit cu încredere în misiunea lor din Ucraina, de a aproviziona cu alimente refugiații care au rămas într-o localitate, la 179 de kilometri de România.

George, ai făcut parte și din echipa care a mers până la granița cu Ucraina, și chiar a depășit-o, fiind nevoiți să transportați alimente pe teritoriul țării. Cu ce gânduri ai plecat la drum și ce te-a învățat toată această experiență?

Nu sunt o persoană care să își planifice gândurile sau comportamentele. Am realizat de-a lungul timpului că dacă fac asta ajung să ratez alte experiențe. De foarte multe ori, lucrurile nu se potrivesc când tu încerci să urmărești un plan și dacă nu iese așa cum ți-ai dori, ajungi să fii  dezamăgit. Așa că m-am dus acolo deschis, acesta a fost singurul gând pe care l-am avut. Orice se întâmplă, se întâmplă sub amprenta unui război, nu este nimeni de acolo vinovat, nicio reacție nu poate să fie denaturată în contextul acesta. Consider că a fost o experiență bună pentru un copil de 18 ani care studiază sociologia.

Te-a făcut această experiență dificilă să vezi cu alți ochi lumea din jurul tău?

Da, este adevărat. În afară de prietenii cu care plecasem în Ucraina, m-am înțeles foarte bine și cu cei din Italia, cu care am făcut convoiul de fapt. Cu echipajul din ambulanța cu care am călătorit eu m-am înțeles foarte bine, am ajuns să schimbăm numere de telefon și mailuri, mi-au spus: „Mi casa es su casa”. M-am întors cu prieteni și cu o nouă perspectivă, aceea că lucrurile care se întâmplă sunt inevitabile, indiferent de dorința noastră.

Cu siguranță ai luat parte în acele trei zile la multe momente emoționante și memorabile care te-au impresionat sau te-ai gândit la ele multe zile, apoi.

Însă cel mai tare m-a șocat când am ajuns în Ucraina și am lăsat convoiul în unitatea militară din localitate. După ce am descărcat vineri din mașini, am primit o cutie de conserve de la un copil de 14 ani care a luat-o, a aruncat-o ca eu să o pot prinde, am prins-o și am picat pe spate. Cutia aceea era grea pentru mine, eu care am 18 ani, 1,80 și 70 de kg. Dar felul în care el o manevra atât de ușor m-a făcut să mă gândesc de unde dobândești atâta forță, ori te naști cu ea, ori o înveți, ori e din cauza crizei.

Alt lucru care m-a impresionat sunt oamenii foarte în vârstă de lângă Sighet care vin pe bicicletă, de la distanțe mari, cu bagaje de două-trei ori mai mari decât ei, ca să ajute refugiații din vamă.

Crucea Roșie se implică în multe cauze umanitare, are voluntari în toată țara, iar declanșarea războiului a dat peste cap viața de zi cu zi a fiecăruia. Cum a arătat ultima lună pentru tine, George, voluntarul Crucii Roșii, cât și pentru George omul?

Pentru George voluntarul nu prea au mai fost activități deoarece după ce am plecat din Ucraina, m-am întors la birou și m-am ocupat de toată birocrația din acele zile. Însă pentru George studentul, a fost o lună destul de haotică, deoarece m-am întors în Cluj, la facultate, mi-am căutat chirie, dar nu s-a concretizat această dorință a mea și așa am ajuns la cămin.

Mi s-a părut tare ciudată tranziția de la camera mea de acasă, la o cameră de cămin pe care o împart cu patru persoane. Cumva viața mea se rezumă la un pat, un dulap, un ghiozdan pe care îl am mereu cu mine și două geamantane. Am un stil de viață destul de haotic, pe care îl aveam și înainte să vin la Cluj.

Care sunt planurile tale în viitorul apropiat, atât în ceea ce privește voluntariatul, cât și din punct de vedere profesional?

În ceea ce privește voluntariatul, deocamdată iau o pauza pentru a mă bucura de această perioadă de studenție, dar o să revin. Voiam să devin voluntar la TIFF, doar că evenimentele se suprapun cu perioada sesiunii și am zis că nu risc. Pe plan profesional, fac practică într-o cercetare, dar sunt încă în etapa de testare. Nu mă văd muncind pe partea de sociologie a marketingului sau chestionare și sondaje de opinie, ci aș vrea să mă axez cumva pe cercetare.

Sunt câteva teme care mă interesează și vreau să le studiez în profunzime. Frica este una dintre ele. Iar pe viitor aș mai avea niște idei de studiat și cercetat, sunt câteva curiozități pe care le am, personal, cum ar fi diferențele în interpretarea schizofreniei ca posedare de-a lungul timpului.

Ce sugestie ai pentru persoanele care doresc să ajute refugiații în această perioadă?

Dacă vor să ofere ceva, să ofere acel ceva de parcă l-ar oferi lor, la același nivel de lux, de calitate și să existe înțelegere nelimitată. O dată ce am decis să plec în Ucraina, m-am izbit și de cealaltă parte a societății care m-a întrebat de ce fac asta, moment în care am realizat că dorința noastră de a ajuta poate să aibă două tăișuri.

Poți să ajuți material cu orice, dar nu multă lume o să își pună viața în pericol pentru tine, iar asta mă șochează când văd că nouă ne place în 2022 să facem acest abuz de empatie și să promitem că ajutăm cu orice.