Material realizat de Cândea Miruna, elevă în clasa a 11-a la Colegiul Național „Samuel von Brukenthal”

Încă îmi aduc aminte când mi s-a spus: “Odată ce aparții de trupă, nu vei face parte doar dintr-un grup care se antrenează pentru spectacole. Vei face parte dintr-o familie.” Când am auzit prima dată aceste vorbe nu le-am dat mare importanță. Nu credeam că voi ajunge să țin la acei oameni necunoscuți și neobișnuiți sau să am încredere în ei ca în propriile mele rude. Dar nu după mult timp am descoperit că mă înșelasem amarnic.

Începutul

Am aflat de prima trupă căreia i-am aparținut în mod absolut întâmplator. O prietenă m-a invitat la “o chestie medievală” iar eu, fiind fascinată de acea perioadă și crezând că este vorba de un spectacol, am decis să o acompaniez. Mare mi-a fost mirarea, când am fost dusă în parc, unde într-un loc mai retras am văzut câteva persoane care se luptau cu spade, învârteau ce pe atunci mi se păreau niște lanțuri ciudate sau stăteau la umbra unui copac și priveau – nu la fel de fascinate ca și mine – scena din fața lor. Atunci am aflat că domnițele și cavalerii de la festivalurile medievale, la care mă uitam cu ochi mari plini de mirare încă din copilărie, sunt de fapt chiar adolescenți sau tineri apropiați de vârsta mea. Fiind o persoană care iubește să învețe lucruri noi, normal că mi-am dorit să aparțin și eu de această comunitate. Am decis să mă alătur acelui grup, acelei familii cum îi spuneau ei, denumire pe care am înțeles-o abia mai târziu. În ziua aceea, călătoria mea începuse.

Pasiunea unește

Nu voi uita vreodată prima zi când m-am antrenat cu trupa. A fost dragoste la prima vedere, am știut de atunci că mi-am găsit una dintre cele mai mari pasiuni. Acestă descoperire a adus însă cu ea schimbări radicale. Colegii erau foarte deschiși și se vedea că sunt încântați să iși împărtașeasca pasiunea cu încă o persoană. La fiecare antrenament învățam ceva nou, căci scopul coregrafului este ca fiecare persoană să devină cea mai buna versiune a ei și să evolueze cât mai mult într-un timp cât mai scurt. Chiar dacă, în mare, antrenamentele nu sunt foarte obositoare, cu cât se aproprie ziua mult așteptată a unui spectacol, cu atât mai mult efort este necesar. Câteodată nu reușești să faci totul perfect din prima încercare, alteori nici din a doua sau a treia… În momentele grele te întrebi dacă îți dorești cu adevărat să continui, dacă ești destul de bun sau dacă prezența ta încurcă trupa mai mult decât să o ajute. Dar apoi vine acel moment special, spectacolul pe care l-ai așteptat cu sufletul la gură, la care toată lumea te felicită și te apreciază. Atunci realizezi că te-ai îndoit degeaba și că acolo este locul căruia îi aparții cu adevărat.

Momente din spatele cortinei

Odată cu sezonul festivalelor, am simțit și extazul de a face parte din trupa medievală. Atunci mi-am dat seama cât de uniți devenisem de fapt și că mă apropiasem de acești oameni mai mult decât aș fi crezut vreodată. Îmi amintesc cu drag de momentele de la începutul verii: cum stăteam toți în piața Habermann așteptând lansarea artificiilor de la finalul Festivalului Național de Teatru, poveștile din jurul focului, râsetele de la primele festivaluri la care am participat și dansurile improvizate cu publicul. Nu voi uita niciodată prima dată când am jonglat cu foc. Am văzut cum fiecare fată a dat foc poiurilor (acele lanțuri ciudate pe care acum le ador) și a început să le rotească. Într-un final a venit rândul meu. Timpul parcă curgea cu încetinitorul, iar într-o fracțiune de secundă în minte mi-au apărut o mulțime de gânduri. De mult îmi doream să stăpânesc și eu elementul acesta atât de imprevizibil, distrugător și purificator în același timp. Abia când reușești să găsești acea armonie, să rezonezi cu el, poți să faci cu adevărat parte din magia lui, iar căldura din fața ta pare că vine de la o flacără care arde înăuntrul tău. Focul devine un prieten, un aliat, o parte din tine. Știam și că un singur pas greșit poate avea urmări grave. A fost un moment de entuziasm, teamă, pasiune și adrenalină curgându-mi prin vene. Privirile încurajatoare ale fetelor care mai mânuiseră focul m-au ajutat să îmi găsesc încrederea de care aveam nevoie. După o vreme – poate minute bune, poate doar o clipă – materialul a luat foc. Spectacolul începuse.

Magia unui spectacol

Toți cei care sunt în situația mea îmi vor da dreptate când spun că cel mai frumos moment este acela în care poți să îți prezinți munca de un an sau mai mult publicului. Te bucuri de un prim avantaj imens: călătoriile. Dacă trupa voastră reușește să clădească ceva impresionant, puteți participa la evenimente din toată țara sau chiar lumea. Așa ajungeți să vedeți locuri superbe gratis, ba chiar mai mult, prezentând spectacolul pentru care v-ați pregătit atâtea luni și căruia i-ați dăruit o parte din sufletul vostru. Dar cea mai importantă este emoția anume pe care ți-o dau reprezentațiile. Toate sentimentele pe care le trăiești când pășești pe scenă: frică, fericire, entuziasm, se combină într-un vârtej de emoții, care explodează la final, când auzi valul de aplauze din partea publicului. Te simți apreciat, simți că efortul pe care l-ai depus nu a fost degeaba. Îți vezi noua familie în jurul tău la fel de fericită ca și tine, cu zâmbetele până la urechi. Acesta este momentul când realizezi cât de mult iubești ceea ce faci, că îți trăiești visul și îți urmezi pasiunea. Este momentul când o fericire inexplicabilă te cuprinde și te simți cu adevărat împlinit.

Nu este doar o trupă, este o familie

Datorită antrenamentelor și spectacolelor ajungi să petreci timp aproape zilnic cu același grup de persoane. Ca și într-o familie biologică, fiecare membru are un caracter unic și se diferențiază de restul. De unele persoane m-am apropiat foarte repede, altele mă speriau la început. În ciuda diferențelor, există ceva comun care formează o legătură specială între noi: pasiunea pentru ceea ce facem. Există o conexiune, sentimentul că aparții unei comunități care te înțelege, că ai găsit oameni “ca tine”. Colegii devin cei cu care împărtășești lacrimi, râsete și transpirație (mai ales transpirație). Ei devin persoanele cărora le poți spune orice, care știi că te înțeleg, persoanele cu care râzi la finalul unei zile, oricâte dificultăți ar apărea. Îți dai seama că ți-ai găsit prieteni în care poți avea încredere, în compania cărora te simți bine și alături de care faci ceea ce iți place.

Din păcate nu poate să fie totul doar lapte și miere. Un mare dezavantaj este lipsa timpului liber. Nu există excepții sau scuze pentru lipsa de la antrenamente, deoarece fiecare persoană se bazează pe celelalte. În același timp în care creezi legături puternice cu persoanele din trupă, riști să pierzi legătura cu mulți alți cunoscuți din cauza lipsei interacțiunii cu ei. Ca în orice familie au existat momente mai puțin plăcute. De exemplu faptul că după o scurtă absență am resimțit o schimbare. Au început stresul, obligația, chiar și certurile. Am vrut să renunț, dar curând am realizat că îmi regret decizia. Dorul de pasiunea mea și de oamenii cu care am început pe acest drum m-a convins să mă întorc. Cu timpul totul s-a reglat și, cu toate că au existat perioade nu tocmai roz, sunt fericită că fac în continuare parte din trupă, împreună cu persoanele atât de dragi mie.

Uitându-mă la drumul parcurs

Ca în orice domeniu din viața noastră, când faci parte dintr-o trupă artistică există atât părți bune, cât și părți rele. Pe de-o parte trăiești o viață de poveste la care alții pot doar să viseze, ai parte de momente unice și creezi amintiri pe care o să le prețuiești mereu. Pe de altă parte există zile când te întrebi dacă îți dorești cu adevărat să continui și dacă ai luat decizia potrivită. După un drum lung, plin de munți greu de escaladat care ascund în spatele lor peisaje de vis, am realizat cât de fericită mă face această experiența și cât de adevărate erau vorbele pe care le-am auzit chiar înainte să pornesc în această călătorie: mi-am găsit a doua familie!