Un interviu plin de înțelesuri cu o tânără de origine româno-americană din Chicago 

Nicole Sandu este o adolescentă cu o minte deschisă, care își respectă aproapele, este inteligentă, frumoasă, talentată. Iubește oamenii, arta și știința. Gândește și cred că va deveni un lider al generației sale.

Veți fi foarte repede de acord cu mine, după ce veți citi interviul realizat cu ea. Aș descrie-o după cum urmează:

Umanistă: „Iubesc oamenii!”

Globalistă: „În cele din urmă, nu o țară va salva lumea, ci toate țările.”

Responsabilă: „Mă bucur că mama m-a încurajat să învăț. Ea m-a ajutat să iau unele decizii pentru care îi sunt recunoscătoare acum.”

Optimistă: „Cred că toată lumea ar trebui să dea o șansă cărților.”

Flexibilă: „Educația mea muzicală a fost făcută în mașină.”

Patriotă: „Nu spun că America nu este o națiune măreață.”

Curioasă: „Am luat ore de fotografie de dragul acesteia.”

Înțeleaptă: „Există alte culturi pe care le ignorăm.”

Vizionară, deoarece vrea să schimbe lumea cu adevărat: „Pot ajuta cel mai mult lumea studiind ingineria, încercând să găsesc soluții.”

Nicole Sandu, te-ai născut într-o familie româno-americană, în Chicago, acum 17 ani. Cum le definești?

Nicole Sandu: M-am luptat o vreme cu identitatea mea pentru că nu mă simt nici americancă și nici româncă. Nu cunosc bine limba maternă a părinților mei, așa că trebuie să spun că sunt undeva la mijloc. Vreau să mă conectez mai mult cu cultura părinților mei și, evident, nu pot face asta în SUA. Știți, aici e un amestec frumos de culturi, e greu să găsești doar una. Îmi place cultura americană, însă aceasta are și aspecte cu care nu sunt de acord.

Cum ar fi?

Nicole Sandu: În școală, totul este despre America, superioritatea sa și despre cât de patriot ar trebui să fie un american. Niciodată nu m-am gândit la cultura americană ca fiind mai presus de alte culturi. Cred că poți avea un sentiment patriotic și, totuși, să nu-ți uiți rădăcinile sau să descoperi și să respecți istoria și tradițiile celuilalt. Părinții mei sunt români. Mi-au fost transmise idealurile românești. Ceea ce vreau să spun este că există aspecte ale ambelor culturi pe care le pot îmbrățișa sau nu.

Pe scurt, Nicole, știi că nu este nimic greșit în a fi patriot, însă consideri că nu este corect să ai un sentiment de superioritate.

Nicole Sandu: Da. Am prieteni care sunt americani de generații întregi și văd cum se comportă. Ei cred că America este cea mai măreață națiune. Nu spun că nu este o națiune măreață, dar sunt și lucruri care nu sunt bune, la fel ca în orice altă țară, ca să nu mai spunem că în lume există și alte culturi pe care le ignorăm. Nu este nimic greșit în a fi patriot, însă cred că americanii tocmai au ajuns la nivelul la care sunt în pericol de a ignora celelalte culturi și, astfel, nu vom avea decât de pierdut.

Pe de altă parte, nu toată lumea crede la fel. Unul dintre prietenii mei învață spaniolă, franceză, chineză; recent a învățat chiar și româna puțin. E foarte interesat de limbi. De asemenea, consideră că înțelege mai bine cultura dacă știe limba. Cu toate acestea, am o mulțime de prieteni care ar întreba pur și simplu: „De ce ai vrea să înveți aceste limbi?”, „Care este scopul învățării dacă nu ai de gând să le utilizezi?” Ar spune: „De ce ai vrea să înveți despre o altă cultură? Cultura noastră, limba noastră sunt mai bune.” Dar nu sunt. Mai sunt și alte culturi pe care ei nu le cunosc foarte bine și care par să fie extraordinare.

Îți admir curiozitatea. Aș putea spune, de asemenea, că ai o inimă deschisă, deoarece cred că a fi interesat de alte culturi înseamnă a-i iubi pe ceilalți. Înțelegerea lor ne face mai puțin critici. Te simți neînțeleasă de către prietenii tăi sau diferită de ei?

Da. Uneori ei nu înțeleg simțul umorului. Din fericire, mulți dintre prietenii mei sunt imigranți, deci, chiar dacă nu pot relaționa cu mine din punct de vedere cultural, pot face acest lucru prin prisma sentimentului că vin dintr-o familie de imigranți. Cultura te modelează în mod diferit, dar valorile fundamentale sunt aceleași.

Întorcându-ne la interesul tău de a înțelege lumea din jurul nostru, sunt aproape sigură că ai o legătură specială cu cultura americană prin intermediul muzicii tradiționale americane. E ca și cum te-ai întoarce în trecut și ai păși într-un muzeu, mai aproape de rădăcini. Sunt foarte mulți tineri cărora nu le place muzica tradițională. E mai la modă să asculți muzică rap, pop sau electronică. Sau mai bine îmi spui tu: ce preferă ei?

Nu știu. Poate pentru că și eu prefer altceva. Sunt mai interesată de muzica indie; ce-mi place cel mai mult e faptul că izvorăște din experiența artistului, și simt că e mult mai sinceră. Nu e comercială, nu urmează acel tipar la infinit. Firește, mă pot bucura și de genul acesta de muzică, însă nu îmi oferă aceeași perspectivă. Interesele mele muzicale sunt ghidate de două preocupări: cea culturală și cea emoțională.

Când eram mai mică, eram, de exemplu, fascinată de un cântec de leagăn din Indonezia. L-am ascultat în repetate rânduri și era atât de frumos. Spunea povestea unui băiețel care-i cerea mamei să-i aducă luna. La început m-am întrebat de ce i-ar cere mamei imposibilul. După un timp, mi-am dat seama că era vorba despre cum definește cultura lor dragostea unei mame. Apoi, e acea muzică pe care o ascult pentru că rezonează cu mine. Așa cum am spus, aceasta se întâmplă să fie muzica indie. Și muzica pop convențională e ok și o pot asculta dacă vreau să fiu optimistă, însă versurile nu rezonează cu mine. Îmi plac, de exemplu, cântecele de protest.

Ești elevă la una dintre cele mai renumite școli din Chicago. Ți-ai luat trei cursuri de facultate anul acesta și ești doar în clasa a 10-a. Cum de mai ai timp pentru hobby-uri? Trebuie să mărturisesc că lista ta de interese pare nesfârșită.

M-am apucat de fotografie și muzică pentru a scăpă de stres și de griji. Nu abordez arta ca pe o sarcină pe care trebuie să o duc la bun sfârșit, deoarece cred că arta e mai presus de orice o formă de terapie și o metodă de a ne exprima. Cred că mulți copii se luptă cu asta pentru că abordează arta ca pe ceva ce trebuie să ducă la bun sfârșit. Aud deseori asta de la ei: „Aș vrea să fac asta, însă îmi ia prea mult timp, sau e prea mult de muncă”. Le spun mereu că nu trebuie să fie o muncă, ci o pot privi ca pe ceva ce le face plăcere. Și de aceea reușesc să fac atât de multe, ceea ce e grozav, însă e ceva ce fac pentru mine și mă bucur când altcineva apreciază asta.

Încă nu am vorbit despre chineză…

La fel și cu limba chineză! M-am apucat de ea acum 10 ani și chiar mi-a plăcut. Am descoperit o nouă cultură prin intermediul ei. Așa că am continuat să o învăț. Am fost în China, am studiat în străinătate.

Te-ai aflat vreodată în situația în care părinții te-au împins să faci ceva ce nu voiai? Au fost momente în care ai vrut să renunți, iar părinții tăi au insistat să continui?

Au fost foarte multe asemenea momente. Încă mai sunt. Mama e cea care mă susține. Și continuă să facă asta. Când eram mai mică mă gândeam că nu-mi va plăcea niciodată școala. Însă acum mă bucur că mama mea m-a împins în felul în care a făcut-o. M-a ajutat să iau niște decizii pe care acum mă bucur că le-am luat.

Au fost momente în care te-ai opus?

Da, categoric. Când am început școala la Lane Tech, eu și mama mea ne-am contrazis cu privire la studiul chinezei. Lane e o școală care te pregătește de liceu și are un program academic care îi inițiază pe copii în mediul licean, cu doi ani mai devreme. Practic, nu am finalizat gimnaziul în școala primară, ci am mers direct la liceu după ce am terminat clasa a șasea. Atunci mă gândeam să renunț la chineză și să iau lecții de franceză. Mă bucur mult că mama mea a insistat să continui pentru că acolo mi-am cunoscut cei mai buni prieteni. Mai mult decât atât, am avut ocazia să studiez în China, un vis pe care l-am avut încă de când am început să studiez această limbă.

Cât ai stat acolo?

A fost o bursă de o lună. Am fost șocată pentru că sponsorul nostru, o companie chinezească, a investit 10.000 de dolari pentru fiecare elev, ceea ce era enorm. Am fost 24 de elevi în acest program. Această experiență mi-a amintit încă o dată cât de important este să ne sprijinim unii pe alții și să lucrăm împreună, pentru că în final nu va fi o singură țară care va salva lumea, ci toate națiunile, împreună.

Crezi că oamenii vor fi altfel după această pandemie?

Poate vom pune mai mult preț pe familie, prieteni și relații umane. Sper că nu va fi nevoie să menținem multă vreme această distanțare socială. Vreau să-mi îmbrățișez prietenii și să le spun că mi-e dor de ei, în loc să avem această conversație prin camera web.

Poate vom pune mai mult preț pe familie, prieteni și relații umane. Sper că nu va fi nevoie să menținem multă vreme această distanțare socială. Vreau să-mi îmbrățișez prietenii și să le spun că mi-e dor de ei, în loc să avem această conversație prin camera web.

Pot să înțeleg asta, Nicole. Însă deocamdată doar asta avem.

Epilog

Tot nu știu foarte multe lucruri despre adolescenți în afară de miturile care-i înconjoară. Învăț în fiecare zi alături de ei. Când vine vorba de această vârstă, mulți părinți își dau ochii peste cap enervați. Dacă îi asculți pe majoritatea dintre ei, inclusiv pe mine, vei afla că trebuie să păstrezi distanța. Dacă nu ai înțelepciune sau suficientă răbdare, am auzit că acești tineri ne pot scoate din sărite. Chiar și adolescenții se referă la vârsta lor ca la ceva care trebuie tolerat, dar să sperăm că nu pentru multă vreme.

Adolescenților li s-a zis că sunt deosebiți; de aceea au scuze pentru lucrurile inacceptabile, uneori insuportabile, sau amuzante (dacă au părinți cu simțul umorului), pe care le fac din când în când. Pe scurt, se pare că adolescența nu e o experiență pe care cineva și-ar dori-o. Cel puțin asta ne învață societatea. Am fost adolescentă și nu-mi plăcea de mine tot timpul.

Într-o zi eram morocănoasă; în altă zi eram entuziasmată. Din când în când visam de dimineață până seara. Uneori, puteam să îmi dau seama pe bune că oamenii erau răuvoitori. Foarte des nu ieșeam din casă din cauza coșurilor de pe frunte, sau pentru că rochia era prea roșie, prea strâmtă sau prea lungă. Eram capricioasă. Nu-mi plăcea de mine tot timpul, dar am iubit acele vremuri. Le iubesc și acum, cu toate avantajele și dezavantajele.

Văd frumusețea din acea perioadă. De fiecare dată când viața mă aduce aproape de acești adolescenți deosebiți, sunt bucuroasă. Le văd potențialul chiar și atunci când e ascuns bine. Unii adolescenți sunt foarte bine educați, alții nu. Cu toate astea, tot cred că sunt unici și plini de promisiuni, așa cum suntem cu toții.

Nicole Sandu

de Laura Bandila Goldberger

*Articol publicat în ediția tipărită, Exercițiul 18 #5

cover foto: Adina Sandu