de Maria Cicortaș - 20 de ani, studentă la University of Manchester, BSc Psychology, School of Biology, Medicine and Health, 20 

Anul 1, semestrul 2, Manchester. Vorbisem la cursul de sănătate mentală despre cum anumite repere sociale pot da naștere unor frustrări interioare, sau chiar a unor stări de anxietate. După curs, la țigară, mi-am auzit prietenii vorbind – „ai ascultat noul album ‘Social Cues’ de la Cage the Elephant?”, „da, e extraordinar. ador ‘Black Madonna’”, „mie îmi place foarte mult ‘I’m Ready to Let Go’”.

Nu auzisem de ei până atunci. Nevoia mea de dezirabilitate socială m-a împins să dau și eu ascultare albumului. Din 19 aprilie 2019, până undeva prin noiembrie când am aflat că vin în Manchester la facultate, le-am ascultat toate albumele, cap-coadă. În perioada examenelor, în mai-iunie, muzica lor răsună dintr-o boxă aflată pe aceeasi masă pe care se rulau țigările. Fiecare piesă, fiecare ritm melodic, fiecare vers era absorbit cu nesaț de porii timpanului meu.

În vară, întoarsă în țară, simțeam nevoia să mă întorc, să fiu iar acolo, cu ai mei colegi. Răspunsul? Muzica celor de la Cage.

În noiembrie aflu că aveau să vină în Manchester în februarie. Gașca de atunci se dizolvase. O întrebasem totuși pe prietena mea dacă n-ar vrea cumva să mă însoțească. A spus „nu, nu vreau să-mi amintesc de vremurile alea”. Am renunțat la idee. Peste câteva zile Spotify și-a început campania de “most listened to artist” și Instragramul se umpluse de insta-story-uri de genul „ia uite ce cool sunt eu că îl ascult pe x și y”. Așa am reintrat în contact cu o fată pe care o știam din primele luni de facultate. Și ea asculta Cage. Mi-a spus că are două bilete la concert și că prietenul cu care trebuia să meargă a lăsat-o baltă. Așa că am decis să merg cu ea.

Cu câteva săptămâni înainte de concert nu mai simțeam entuziasmul de dinainte. Nu îi mai ascultasem de mult. Simțeam că nu le mai știam versurile. Știam că nu mai aveam nimic de-a face cu perioada aia, și, implicit, cu trupa. Și totuși, pe 19 februarie, am băut și am povestit cu ea, ascultându-le piesele, să intrăm pe vibe. Și am intrat.

Odată ajunse acolo, am fost nevoite să mergem până în celălalt capăt al străzii că să ne punem la coadă. Ce ne plăcea nouă să facem, ca două studente la psihologie veritabile? Să analizăm oameni, stilul vestimentar, făcând predicții despre ce altceva mai ascultă înafară de Cage.

Am ajuns înăuntru. Era o locație de tip warehouse, dar nu era genul de depozit infect pe unde am mai fost la patry-uri. Era curat, nicio urmă de tencuială prost fixată care dădea să-ți cadă în cap. Ne era frig, dar știam că odată ce trupa va ajunge pe scenă, mulțimea se va încinge. La fel și atmosfera.

S-au lăsat așteptați 20 de minute. Un vuiet anunță intrarea lor pe scenă. Suntem destul de aproape de scenă. Luminile ne orbesc pentru o secundă. Mulțimea urlă în extaz. Au început cu ”Broken Boy” ft. Iggy Pop – ultimul lor single lansat la final de ianuarie. Bătăi ușoare ale tobelor, conturând ideea unei așteptări intense, culminată de bătăi convinse, sigure, precise. O chitară electrică acompania. Climaxul – ”I was born on the wrong side of the train tracks”. 

Solistul, Matt Schultz, știa într-adevăr să-și facă intrarea. La bustul gol, îmbrăcat doar cu o pereche de pantaloni de costum de culoare albastru deschis, la gât purtând o cravată cu ținte. ”Tell me why I’m forced to live în this skin/ I’m an alien/ such an alien/ yeah”.Mișcările lui pe beat-uri psychedelice, lumini, urlet.

Mâini creând valuri line colective, în acord cu piesa ”Too Late to Say Goodbye” – ”push back from my heart, wish we could go back to the start/ but oh my god is this real no more time/ it’s too late, it’s too late to say goodbye”.

Am sărit toți împreună pe ”Ready to Let Go”. Luminile roșii îmi aminteau de videoclip: Matt îmbrăcat în costumul roșu latex, un cuplu sărutându-și gurile sângerânde pe patul înconjurat de spectatori pasivi, doi oameni stând față în față la masă încercând să-și bată cuie în mâini, un tunelul interminabil, și el tot roșu, lacrimi sângerii ale persoanei aflate la capătul lui – ”don’t you worry, baby, no sense trying to change it/ Imma strike these matches, never had control/ I’m ready to let go, no, was I fooling myself?/ Imma spread these ashes, never had control/ I’m ready, I’m ready, I’m ready to let go.”

Câteva piese sunt în ceață. ”Cold Cold Cold”, de pildă. Am făcut baie de mulțime, ne-am împins unii într-alții. Tehnica era în felul următor – cineva din mulțime (trebuia să fie neapărat dintre cei din mijloc) se trezea să se împingă în lateral, formând astfel un cerc gol. Stăteam așa, chirciți, până când venea refrenul –”doctor can you help me cause I don’t feel right/ better make it fast because there ain’t much time”. Atunci ori ne împingeam unii într-alții sărind de pe un pantof pe altul, ori umpleam care cum cercul, expunând cele mai de seamă mișcări de dans – ”I think your mother wants me dead (say you want me to) I am a schizophrenic man (ahh)”.

Eu și ea – ne-am pierdut la un moment dat. Mă cuprinsese teama. Ajunsesem și foarte departe de scenă, iar eu voiam să ajung mai în față. După fiecare exercițiu de extaz, schimbam priviri complice cu oamenii de lângă mine. Ce mai era de zis? Ce mai era de cunoscut? Ne atinseserăm trupurile transpirate unele de altele, urlând versurile pieselor noastre preferate. Atinsesem punctul de maximă intimitate pe care îl puteau atinge niște străini la un concert. Ne-am regăsit într-un final, ne-am luat de mână ca niște școlărițe vesele, și ne-am băgat înapoi în față. De data asta eram foarte aproape de scenă, aproape în primul rând.

Prezența scenică spectaculoasă a lui Matt transmitea pasiunea cu care trăia fiecare vers, fiecare modulație a vocii. A stat într-o mână cântând – ”stick and move/ sharpen up the knife/ keep it tight/ stay between the lines/ make your mark/ take your own advice/ don’t be surprised when you trip and stumble”. Mișcările lui haotice ne molipseau și pe noi. Ajunsesem să ne mișcăm brownian, trepidant, halucinant pe ritmuri de alternative psihedelic.

Pe ritmurile de western-country ale ”Ain’t No Rest for the Wicked”, Brad Schultz s-a aruncat pe mâinile publicului și s-a lăsat purtat de val, în țipetele extatice ale mulțimii – ”oh no, I can’t slow down, I can’t hold back/ though you know, I wish I could”.

Finalul a fost brusc. Luminile s-au stins și ne-am trezit dispersându-ne. Și iată-ne acum pe bulevard în aerul rece al nopții, față în față cu absurdul. Vis? Vid.

“club so high, don’t hear a sound/ don’t you forget what goes around, comes around/ club so high, tell me how it feels”