Când după un film se ajunge la concluzia aceasta este grav. Grav pentru că filmul acesta este atât de actual, vorbind despre o Românie de acum 4 ani de zile. Cu atât mai grav cu cât filmul este atât de actual, vorbind despre o Românie a prezentului. Chiar dacă este expusă povestea de după tragedie, marcată de consecințe, aceasta pare a fi ca un perpetuum mobile ce invadează realitatea actuală. Un film din care ești conștient că nu poți ieși, că acesta nu se termină în momentul în care ieși din sală, un film al cărui protagonist ești în fiecare zi.

colectiv, cu „c” mic pentru că „ne privește pe toți”, este reprezentarea status quo-ului românesc. Corupție, dezinteres, neputință, amenințare, ce au ca miză viețile noastre și ca efect advers decesul. Decesul a zeci de persoane nevinovate într-un club la un concert, pentru a cădea un guvern. Decesul a zeci de persoane pentru a se face controale în spitale. Decesul a zeci de persoane pentru a se face publice niște cifre într-un tabel. Decesul a zeci de persoane pentru a conștientiza corupția și răul din jurul nostru… Și lista poate continua timp de aproape două ore, cât timp durează filmul.

Povestea colectivă de după Colectiv a ieșit din culise la mai mult de patru ani de la trauma ce a înghițit țara, ilustrând incapacitatea de a gestiona situația și de asumare a deciziilor luate. Cum oamenii s-au luptat (și încă se luptă) cu și împotriva sistemului, numai acum am avut ocazia de a afla și de a ne cutremura încă odată. Cu toții știam că există corupție bine înrădăcinată în sistem. Acest fapt nu a fost o noutate. Cutremurătoare a fost franchețea cu care au fost arătate, cu filmări direct din cabinetele miniștrilor, din sălile de ședință, din birourile redacțiilor.

A fost un film cel puțin dur! La final s-a lăsat o liniște apăsătoare. Fiecare plângea pe un umăr sau strângea din dinți… Fiindcă doar asta ne-a mai rămas să facem! Să îndurăm, să știm cât de ușor se moare în România, să știm că ieșim în stradă pentru mereu aceleași probleme. Și să luptăm, că asta este în sângele nostru. Când a fost întrebată de colegul nostru, Alex, de ce ar trebui să rămânem în țară dacă mereu suntem expuși pericolelor, Teddy Ursuleanu, supraviețuitoare în Colectiv și protagonistă în film i-a răspuns simplu „și atunci aici cine mai luptă?”. Atunci toată sala a aplaudat.

Spiritul justițiar este, cred, un numitor comun al tuturor celor ce am fost în acea sală la film. Îmi doream să țip cât mă țin plămânii. Cred că, dacă toți am fi într-adevăr treji, ar trebui să urlăm cel puțin 3 ore pe zi. Dar noi doar interiorizăm, plângem pe umerii celor de lângă noi în săli de cinema, apoi ne întoarcem acasă și credem că filmul s-a terminat… Mă afundam în tăcere, prezentul mă apăsa.

Alex Pașca tremura și se întreba de ce tineretul este mereu „speranța”, dacă în lupta cu sistemul corupt oamenii nu pot învinge. „Vreau să cred că dacă astăzi aș arde în Colectiv, aș fi în siguranță în țara mea”. Și simțea cum orice umbră de patriotism se estompează încet, iremediabil.

Raluca Mirițoiu, colegă de la Capital Cultural, a ieșit „înjurând printre lacrimi”. Umanitatea din film a fost tulburătoare, umanitate care este prea puțin apreciată în viața de zi cu zi. Și munca jurnaliștilor este de apreciat pentru faptul că s-au săturat de mușamalizare și continuă să spună lucrurilor pe nume. „Poate vreodată vom prinde și noi o Românie mai puțin coruptă”. Dar nu avem certitudinea.

Laura Bichler, tot de la Capital Cultural, a ieșit în liniște, fără vreun cuvânt pe care ar fi putut să îl rostească în plus. Tăcerea era mai plină de sens în acele momente. „Pentru că sunt acolo niște modele de normalitate care dau speranță că putem trăi altfel. E un documentar despre curajul de a scoate adevărul la ivală, curajul de a pune întrebările corecte și a cere un răspuns ferm, curajul de a afirma public că facem parte dintr-un sistem putred, curajul de a începe schimarea”.

Nu este un articol despre film, cât este despre sentimentul pe care acesta l-a lăsat în sală. Dezgust față de sistem și admirație față de cei ce încă mai luptă!