Material scris de Andra Cosma, 18 ani, Colegiul Național Octavia Goga

Ediția a X-a a festivalului „25 de ore de teatru non-stop”, acum denumit „25 de zile de teatru”, ne menține distanțați fizic, în timp ce sufletele noastre se contopesc într-o imensă comuniune de sentimente și emoții.

Deschiderea din 2 octombrie a festivalului a avut loc la sala Thalia, cu un aer asemănător unei seri calde de vară liniștită, îmbinată cu un sentiment puternic de entuziasm și dor de teatru.

M-am așezat pe rândul din față, cu gândul la spectacolul mult așteptat „Născut în 2000”, în regia lui Bogdan Sărătean, a cărui premieră a avut loc pe 16 august în mediul online, dar nu înainte să mă las purtată de energia oamenilor din sală, ale căror priviri le-am regăsit calde și prietenoase, restul expresiilor fiind ascunse în spatele măștilor care au devenit noua „normalitate”.

Andrada, Aneea și Alexandra, trei actrițe încrezătoare și pline de energie, își descriu copilăria, primele simțuri și trăiri, primul moment de fericire pură. Deși noi ca spectatori eram distanțați, emoțiile transmise ne-au reunit parcă pe toți sub semnul simplității, amintindu-ne totodată de frumusețea copilăriei și cum fiecare clipă era trăită cu uimire.

Pe parcurs s-au alăturat și actrița Shama Leah, născută în Kampala, Uganda, o prezență de o seninătate încântătoare, care ne prezintă parcursul ei și cum a ajuns în Sibiu, ulterior dând naștere primului ei copil. Spectacolul decurge natural, explorând într-un mod autentic poveștile unor femei care își rup câte o bucățică din suflet și împărtășesc o parte din „întregul” fiecăreia, colțul cel mai vulnerabil, acele frici, acele nesiguranțe cu privire la cine sunt cu adevărat, acele dorințe incerte și iluzii.

Când e momentul potrivit să ai un copil? De ce e esențial ca o femeie să fie mamă pentru a fi considerată într-un final „femeie”? Cum rămâne cu restul momentelor care ne aparțin și care definesc cine suntem astăzi? Unde lăsăm amprenta primei menstruații sau rușinea propriei imagini a corpului din adolescență? Dar vina cu care trăiești datorită presiunii sociale care îți spune că nu e bine ce ai ales să faci?

Printre toate aceste întrebări, îmi răsună în minte linia melodică și versurile lui Michael Jackson: „All I want to say is that they don’t really care about us…/All I want to say is that they don’t really care about us…”, în timp ce privesc patru femei care nu se ascund în spatele propriilor temeri, dansând și cântând cu înfocare și entuziasm, iar tot ce ele emană se rezumă exact la esența frumuseții de a fi femeie, indiferent de cum ai alege să-ți trăiești viața: putere, solidaritate și pasiune. Simțeam cum aceste suflete sincere de pe scenă, care se expuneau pe ele, variantele lor autentice, neretușate, conturau un nucleu unit în care orice femeie reprezintă „toate culorile într-una singură, în plină strălucire.” Forța cu care își făceau auzite nemulțumirile te elibera de toată presiunea unui tipar ce ar trebui urmat pentru a fi demnă de considerat suficient de femeie. Un sentiment de unitate, oricine fiind bine primit, atât timp cât îți urmezi instinctul și îți dai ocazia să zbori, să greșești, să te lași condus de vântul cald al inimii tale.

Cu toții avem spaime și îndoieli. Cel mai greu este să recunoaștem că ele există cu adevărat și că fac parte din noi, din tot acest haos organizat al minții noastre.

„Născut în 2000” te face să îi simți mai intens pe ceilalți cât și pe tine însuți, îți dă voie să renaști, să conștientizezi lucruri inconfortabile, dar reale, care nu sunt întotdeauna plăcut de discutat și pe care câteodată nu vrem să le acceptăm ca fiind parte din al nostru întreg, ca apoi să le putem da drumul să curgă spre o posibilă normalitate.

Acest spectacol n-ar putea fi definit drept o oază de relaxare pentru o minte aglomerată, ci ar reprezenta exact opusul. Îți creează ție ca spectator, un mic haos, precum un vârtej întortocheat și neclar, dar care devine o necesitate pentru a vedea exact claritatea pe care o cauți, pentru a realiza ce anume contează cu adevărat, unde și cum ar trebui să îți mai șlefuiești modul de gândire, uneori destul de prăfuit, în raport cu ceilalți.

„I see no evil, I hear no evil, I speak no evil” este una din replicile puternice și rezonante care a fost accentuată pe toată durata spectacolului și care mi-a rămas în gând și m-a răscolit multă vreme după încheierea acestuia. Trăim în continuare într-o lume dictată de frică, de rușine, de violență în multiplele ei forme, uitând că remediul pentru orice rău este binele suprem, iubirea. Iubirea de a trăi, de a coexista în armonie cu ceilalți oameni, iubirea față de fiecare nouă experiență și mai ales, față de noi.

Până la urmă, nu pentru asta suntem aici? Ca să susținem cauzele bune, să sesizăm nedreptățile și să le spunem pe nume, să ne încurajăm reciproc și să ne bucurăm unii pentru alții. De ce acceptăm cu atât de multă ușurință un rău dar ne îndoim fără întârziere față de un strop de bunătate?

Finalul mă ia prin surprindere, o imagine tulburătoare a unei lumi fără interacțiuni umane, fără atingeri gingașe și îmbrățișări, cu incertitudini față de propriul viitor și față de gândul de a-ți crește copilului într-o lume imperfectă, crudă, nesigură, care fuge de iubire, este cu adevărat înspăimântătoare, trezind astfel publicul din somnul comodității și amintindu-ne totodată cât de fragili și efemeri suntem în această scurgere a timpului pe care o numim viață. Ultimele minute din spectacol, pe care le consider și cele mai intense, creează un tablou cu cele patru actrițe, îmbrățișate, în costume de protecție, cu măștile pe față, tăcute, gânditoare. „Suntem aici împreună, vom trece peste asta împreună!”, îmi imaginam eu că își șoptesc una alteia. Le sesizez lacrimile adunându-se pe gene, ușor timide, gata să răbufnească și uitând de ale mele, care își aveau deja locul pe obraji.

„Născut în 2000” reprezintă suflet, substanță vie, puritate și adevăr, cu un miros puternic de speranță. Indiferent de cum ai părăsit sala de spectacol, râzând, tulburat, melancolic sau visător, atât timp cât s-a produs o mică schimbare în starea sau sufletul tău, poți spune că te-a lovit „valul teatrului”.

Aceasta este cu adevărat magia festivalului „25 de (ore) zile de teatru”, magia de a simți, de a fi în armonie cu ceilalți, de a înțelege, de a visa. Invit pe toți iubitorii de frumos și de adevăr, să își dea voie să trăiască o astfel de experiență profundă, regăsită în spectacolele propuse de ediția din anul acesta a festivalului, teatrul oferindu-ne gura de aer de care avem cu toții nevoie în aceste vremuri sufocante.

credit foto: Bis Teatru