Știam doar că este dirijoare, iar după nume mă gândeam că provine din Italia. Dar în rest îmi era necunoscută. Apoi am înțeles greutatea acestui interviu. Nil are doar 24 de ani (neîmpliniți încă) și este una dintre cele mai tinere dirijoare din lume. A concertat în toată lumea, a cântat cu unii dintre cei mai de seamă instrumentiști ai momentului și încă nici nu a ieșit de pe băncile școlii. Cu toate că la 20 de ani a câștigat titlul de cel mai bun dirijor al Italiei la un concurs, este o persoană căreia îi place să îmbrățișeze pe oricine, vrea să schimbe lumea și poartă blugi negri și ghiozdan în spate. Este o tânără plină de energie ce nu crede în limite și are un zâmbet molipsitor. Așa a venit și la interviu. Atunci mi-am dat seama ce om valoros am lângă mine. Eram curioasă ce o deosebește pe ea de oricare dintre noi. Și ea are visuri, și ea are frici, și ea a avut probleme la școală, dar ceea ce este cel mai important, are o pasiune pe care și-o urmează no matter what. Este mică, dar dirijează mari orchestre ale lumii. Crede că „viața fără muzică este o greșeală”, dar în timpul ei liber preferă liniștea. Cred că Nil este una dintre persoanele despre care ar trebui să învățăm în școală ca modele de reușită, ar trebui să fie un bulgăre de motivație pentru fiecare dintre noi, mai mici sau mai în vârstă decât ea.

Pe scena filarmonicii din Sibiu a adus ceva special, a făcut din tradiționalul concert simfonic de joi un spectacol aproape teatral, energia ei umplând scena Sălii Thalia. Înainte de fiecare compozitor din repertoriu ne spunea câte o povestioară despre ceea ce urma să interpreteze. Și când sărea pentru a ajunge la microfon făcea o sală întreagă să râdă cu ea. Aveam impresia că îmblânzește arcușurile viorilor ce se îndreptau toate înspre ea. Aveam impresia că gesturile sale erau cauza tuturor notelor cântate. Aveam impresia că ea nu dirijează, ci dansează deodată cu orchestra. „It was so Nil!”

De cât timp faci muzică?

Nil Venditti: Fac violoncel de la 6 ani. Apoi am intrat la Conservator în Perugia, Italia. Am licență și master în violoncel și licență și master în rolul de dirijor. Acum învăț pentru al doilea master în dirijat.

Când ai realizat că vei face muzică pentru toată viața ta?

Nil Venditti: Cred că aveam 10 ani și intrasem la Conservator. Acolo aveam o colegă foarte înaltă. Cred că avea doar 18 ani, dar eu o vedeam uriașă, poate pentru că eram eu mică pe atunci. M-a întrebat „Ce vrei să faci când vei crește mare?”, iar eu am spus „Ori voi lucra la NASA, ori voi face muzică. Dar poate o să fac muzică… mda… o să fac muzică, acum am hotărât.” Și se pare că am hotărât de-adevăratelea atunci, fără să am vreo idee despre lumea asta. (râde)

„…printre adolescenți, și nu numai, există această prejudecată cum că la filarmonică trebuie să te îmbraci elegant și să te comporți într-un anumit fel. Dar nu e așa nici pe departe. De fapt, pe timpul lui Mozart oamenii mâncau, vorbeau, aplaudau la concerte, era un loc de întâlnire, un fel de cinema în zilele noastre. Numai după Wagner, din păcate, muzica clasică a devenit un fel de muzeu. Doar vii, stai jos, asculți, faci liniște și după pleci. Urăsc asta.”

Ce se întâmplă cu muzica clasică ? Mi se pare că nu mai există interes pentru aceasta în ziua de azi.

Nil Venditti: E adevărat și încerc să fac cât de mult pot să schimb asta și să readuc muzica clasică în viața adolescenților. Muzica pop este foarte ușor de înțeles, de creat, de reținut, este puțin superficială. Nu îți transmite lucrurile pe care muzica clasică le poate exprima. Aceasta ajunge până la cele mai adânci sentimente umane. Plus că printre adolescenți, și nu numai, există această prejudecată cum că la filarmonică trebuie să te îmbraci elegant și să te comporți într-un anumit fel. Dar nu e așa nici pe departe. De fapt, pe timpul lui Mozart oamenii mâncau, vorbeau, aplaudau la concerte, era un loc de întâlnire, un fel de cinema în zilele noastre. Numai după Wagner, din păcate, muzica clasică a devenit un fel de muzeu. Doar vii, stai jos, asculți, faci liniște și după pleci. Urăsc asta. Trebuie să renaștem cumva muzica clasică.

Ai spus într-un interviu că ți-ai dori să „schimbi lumea prin muzică”.

Nil Venditti: Eu dintotdeauna îmi doresc să schimb lumea, și lucrul pe care îl fac eu cel mai bine este muzica. Așa că spun că vreau să schimb lumea prin muzică. Chiar cred că este o lipsă de iubire în lumea asta, iar muzica este despre iubire. Este despre viață, de fapt, iar viața în sine este despre iubire. Asta vreau să transmit orchestrei și publicului prin fiecare concert. Cred că fiecare dintre noi ar trebui să schimbe lumea prin ceea ce face el cel mai bine.

Cât de importantă este educația muzicală pentru copii, viitorii adulți?

Nil Venditti: Este foarte importantă din mai multe motive. În primul rând creierul lucrează mult mai mult dacă faci muzică, îndeplinește mai multe sarcini în același timp. De aceea copiiilor li se dezvoltă inteligența mai ușor. De exemplu, dacă practici un instrument, oricare ar fi el, fiecare mână face alte mișcări, se ghidează după o altă partitură. În al doilea rând, muzica este esențială în construcția unei societăți. Atunci când cânți într-o orchestră absolut toată lumea trebuie să colaboreze. Nu există nici o persoană mai importantă decât alta, iar de aceea orchestra este un exemplu de democrație perfectă. Este un concept pe care ți-l însușești în mod inconștient atunci când faci muzică. Este foarte important, dar, din păcate, nu mulți gândesc ca mine.

„ De ce nu citim scrisorile lui Mozart? Erau pline de înjurături și blesteme. Nu vorbea el prea frumos. Ar trebui să le citim, să râdem, după care să începem să-i studiem opera.”

În Italia se face muzică doar în școala generală, apoi gata. Să fiu sinceră, și eu mă plictiseam la 13 ani când făceam istoria muzicii. Nu prea îmi păsa mie de muzica grecilor antici când aveam 13 ani, era ultimul meu gând. Și doar eram muzician. Trebuie să faci lucrurile cu cap. De exemplu, lui Rossini, un compositor Italian din secolul 19, îi plăcea să mănânce și să creeze rețete noi. De ce nu învățăm muzica lui prin rețetele pe care el le-a creat? Și muzica universală este plină de astfel de exemple. De ce nu citim scrisorile lui Mozart? Erau pline de înjurături și blesteme. Nu vorbea el prea frumos. Ar trebui să le citim, să râdem, după care să începem să-i studiem opera.

Ești jumătate turcoaică, jumătate italiancă. Cum se îmbină cele două naționalități ale tale? Ți-au influențat în vreun fel modul în care privești arta sau muzica?

Nil Venditti: Ca italiancă înțeleg muzica europeană foarte bine, muzica clasică îmi curge prin vene. Dar cumva înțeleg și ritmurile orientale. Turcii au un mod complet diferit de percepere a muzicii, de a înțelege o măsură de patru timpi. Așa pot să am un repertoriu mai amplu pe care să îl interpretez natural.

Faptul că faci performanță te motivează să fii mereu mai bună?

Nil Venditti: Nu. Atunci când totul merge bine eu fac exact opusul a ceea ce ar trebui să fac, mă culc pe o ureche. Trebuie să fiu foarte atentă cu asta, îmi spun mereu că nu e bună mentalitatea mea. Nu poți fi pregătit pentru orice problemă, și câteodată sunt luată prin surprindere și trebuie să muncesc. Apoi, evident, totul merge bine. Acela este momentul cheie în care ar trebui să continui să muncesc și să studiez, pentru că este riscant să mă dau bătută. Încă mai lucrez la asta!

„Încerc să fiu mereu modestă. Atunci când începi să te gândești că sunt cel mai bun dirijor al secolului, e momentul când ai pierdut.”

Fazil Say te-a descris ca fiind „una dintre cele mai bune dirijoare ale acestui secol”.

Nil Venditti: El este mentorul meu, un mare pianist și compozitor. Este unul dintre cei mai renumiți pianiști ai momentului, iar modul lui de a face muzică mă surprinde de fiecare dată. Dirijez multe dintre lucrările sale. Am avut împreună 5 concerte până acum. Cuvintele lui sunt cuvinte grele, cu rezonanță. Trebuie să țin pasul. Când cineva îți spune astfel de lucruri te simți obligat să îndeplinești așteptările, dar face parte din joc. Oameni ca el au cântat cu foarte multă lume. Dacă a spus el așa ceva înseamnă totuși că a văzut o sclipire la mine, ceva ce i-a plăcut lui în mod special la cum dirijez eu, acel ceva pe care nu îmi pot permite să îl pierd. E greu, dar în fiecare zi fac tot ce ține de mine să mă mențin acolo. De aceea încerc să fiu mereu modestă. Atunci când începi să te gândești că „sunt cel mai bun dirijor al secolului”, e momentul când ai pierdut. Așa că mă focusez pe studiu și pe ceea ce se întâmplă în jur.

Cum vezi celebritatea? Te împiedică de la învățat?

Nil Venditti: Vreau să rămân modestă și îi mulțumesc lui Dumnezeu că celebritățile pe care eu le-am întâlnit erau oameni normali, se comportau foarte natural. Cred că toți oamenii ar trebui să fie așa. Noi facem muzică, iar asta pentru noi este cel mai important. Peste tot în jur este gălăgie: interviuri, management, concerte, bani, camere de filmat, oameni… toate astea ne distrag. Dar trebuie să fim mereu concentrați pe muzică.

Cum vezi social media?

Nil Venditti: O urăsc! (râde) Trebuie să fiu activă mereu pentru oamenii care mă urmăresc. Pierd atât de mult timp! Ai idee cam cât de mult timp ia să faci o postare bună? Dar știu că e important. Am întâlnit atât de mulți oameni de când călătoresc. Nu numai muzicieni, oameni simpli, oameni care mă urmăresc, îmi scriu, ne vedem și după ținem legătura. E așa de drăguț când primesc desene de la fetițe de 5 ani cu mine dirijând în fața unei orchestre sau videoclipuri cu ele dirijând în fața oglinzii. Părinții mi le trimit, ceea ce este foarte emoționant. Dar pierd foarte mult timp din studiu răspunzând la comentarii și mesaje…

Cât de mult ți-a luat să-ți creezi și să-ți însușești toată această filosofie a muzicii și a concentrării la o vârstă atât de fragedă?

Nil Venditti: A trebuit să îmi construiesc acest „zid de apărare”. Sunt femeie și sunt tânără. Când ajung în fața unei orchestre am în față 100 de instrumentiști, majoritatea dintre ei cântând în acea orchestră de mai mulți ani decât sunt eu născută. Este o situație foarte inconfortabilă. Și ei trebuie să facă ce zic eu. Situație și mai inconfortabilă.

Simți că există totuși prejudecăți în mentalitatea oamenilor cu care lucrezi?

Nil Venditti: Da. Inchipuie-ți că un copil de 3 ani vine și îți spune ce să faci. Tu cum ai reacționa?

Sunt modestă, încerc să zâmbesc mereu și mă concentrez, orice ar zice cei din jurul meu. Fac totul despre muzică, pentru că așa nimeni nu mă poate combate. Dacă aș face lucrurile să fie despre mine, ar începe să mă arate cu degetul „ești femeie, ești prea tânără, cine te crezi”, să mă discrimineze. Dacă mă raportez doar la muzică, nu am astfel de probleme.

Te-ai întâlnit cu discriminarea de gen?

Nil Venditti: Lumea mă întreabă asta tot timpul. Se așteaptă să le răspund că da. Dar, de fapt, răspunsul meu este mereu „nu, niciodată”. Este la fel. Un bărbat are exact aceleași probleme și dificultăți. Muzica nu are gen. Este adevărat însă că dacă sunt femeie și nu sunt bună în ceea ce fac, oamenii vor spune că nu mă descurc fiindcă sunt femeie. Dar dacă eu sunt bună și un bărbat este bun este exact la fel. Nu am avut niciodată problema asta, și dirijez în țări precum Turcia, unde situația femeilor în societate nu este cea mai fericită.

Povestește-mi despre relația ta cu părinții.

Nil Venditti: Îi iubesc! Părinții mei se iubesc mult, și mă iubesc mult și pe mine și pe fratele meu mai mic. Mă rog, nu-i chiar mic… are 19 ani acum. Tatăl meu este dentist și mama s-a ocupat de creșterea noastră. Spun mereu că mama e doar mamă. M-a susținut super mult în tot ceea ce am făcut. A venit cu mine la toate concertele și spectacolele pe care le-am avut. Și da, sunt singura muziciană din familie. Timp de 10 ani a făcut naveta cu mine cu mașina între Perugia și Roma, unde aveam concerte în fiecare sâmbătă și duminică. Asta a însemnat că timp de 10 ani ea n-a avut un weekend împreună cu soțul ei. Dar se iubesc extrem e mult. Fac duș împreună în fiecare zi, la ora 2 fix. Fac asta de 40 de ani, de când s-au căsătorit, iar eu am văzut asta dintotdeauna acasă. Asta înseamnă pentru mine iubire.

Ai fost victima bullying-ului în adolescență?

Nil Venditti: Da, chiar foarte des. Dar știi cine mă discrimina cel mai des? Nu colegii sau cei de vârsta mea, ci de profesori. Eram elevă la un conservator din Perugia, un fel de academie la care puteai intra de la vârsta de 10 ani, dacă erai foarte bun. Nu trebuia să termini neapărat școala pentru a fi admis acolo, era un fel de activitate extrașcolară unde veneau copii de orice vârstă, foarte buni la muzică. Așa că făceam școală normală de dimineață, ca toată lumea, apoi în fiecare după amiază mergeam la conservator. Mergeam la două școli, cu teme și cu lecții diferite. Însă profesorii de la școala normală spuneau că „muzica este doar un hobby, nu poate fi nimic serios”, chiar dacă studiam la fel de mult pentru ambele. Așa au început profesorii de dimineață să mă discrimineze, să-și bată mereu joc de mine. Pentru mine școala a fost foarte importantă, am fost bună la învățătură, însă ei au început să fie mereu împotriva mea și a ceea ce făceam eu după școală. Am avut multe probleme pentru că aveam concerte pentru care trebuia să mă pregătesc. Mereu îmi spuneau că „muzica este doar o pasiune, nu te putem lăsa să lipsești de la școală doar pentru atâta lucru”, chiar dacă cu colegii mei din echipa de fotbal nu aveau niciodată probleme că lipseau pentru antrenamente.

În ultimul an de liceu îmi amintesc de o ceartă cu un profesor. În Italia, ca și la voi, la finalul liceului avem un examen care contează foarte mult la admitere la facultate, este foarte important. Eu am fost la un profil de științe, iar materia cea mai importantă pentru noi era matematica. Tot timpul mi-a plăcut matematica și am fost bună. Examenul nostru durează 6 ore, dar nu poți pleca din sală decât după 3 ore, chiar dacă ai terminat de rezolvat subiectul. Structura examenului este următoarea: avem 2 probleme și 10 itemi, dar noi trebuie să alegem și să rezolvăm numai o problemă și 5 itemi. Eram în timpul unei simulări și am terminat după numai o oră. Nu știam ce să mai fac până treceau cele două ore până puteam să plec. M-am apucat să transcriu totul frumos, să ordonez problemele astfel încât să arate cât mai bine. Dar tot am mai rămas cu o oră liberă. M-am apucat atunci să rezolv și restul de itemi și problema rămasă. Ce era să și fac? Și așa nu aveam altceva mai bun de făcut. Următoarea zi profesorul vine în fața clasei și-mi spune furios:

-Ești conștientă de ceea ce ai făcut? Ai rezolvat tot subiectul!

-Da, zic eu, am terminat prea repede și nu mai știam ce altceva să fac.

-Și eu acum ce corectez? zice el.

-Păi luați paginile pe rând cum le-am numerotat: pagina 1, pagina 2…

-Nu. La director cu tine! mi-a zis atunci.

Și omul ăsta, directorul școlii, mi-a zis exact așa, nu o să uit niciodată:

-Cum îndrăznești să faci așa ceva? Eu înțeleg că faci muzică și te consideri un copil creativ, dar aici ești la școală și trebuie să te supui regulilor. Nu poți să fii singura care face ce vrea, trebuie să fii la fel cu ceilalți!

Iar profesorul meu a adăugat peste toate astea că el tot nu știe ce să corecteze… I-am zis că poate corecta ce vrea el, că e totul corect. Așa a și fost, am luat 10 că nu avea pe ce să îmi scadă. Așa a fost ultima mea zi de școală, pentru că nici nu m-am mai dus până la examen.

Am suferit atât de mult încât nici până în prezent nu mi-am făcut curaj să mă duc să-mi iau diploma de absolvire. E încă acolo. De fiecare dată când încerc să merg să mi-o ridic am un blocaj interior atât de puternic încât pur și simplu nu pot să fac un pas, atât de tare m-au rănit toate astea. Și a fost cu atât mai greu cu cât mie mereu mi-a plăcut școala, mi-a plăcut să învăț, dar ei nu mă înțelegeau… Chiar și când trec cu mașina pe strada cu școala nu mă uit încolo. Trec cu privirea înainte, ca și cum nu ar exista clădirea.

Cel fel de muzică asculți atunci când nu asculți muzică clasică?

Nil Venditti: Lucrez toată ziua, asta însemnând că studiez, ascult repetiții sau diferite arii. Când nu lucrez nu ascult muzică. Eu fac muzică toată ziua. Gândește-te, dacă jobul tău este să scrii, ai mai scrie în timpul tău liber? Dar când sunt cu prietenii și ei pun ceva muzică ușoară, ascult și eu, cânt cu ei, mă distrez. Dar pentru mine muzica este muncă, nu pot face alte lucruri în timp ce ascult muzică. De obicei dirijez sau bat ritmul fără să vreau, îmi ia toată atenția.

Cum ți se pare sistemul de învățământ care te-a format? Dacă ai putea face mici modificări, care ar fi acelea?

Nil Venditti: Am trecut printr-un sistem educațional foarte bun. Școala mea a fost grea, iar acest lucru a fost tare important. Am citit aproape toți marii scriitori italieni, de la Dante la Petrarca, Boccaccio sau autori din prezent. Am învățat latina, greaca veche, materii foarte importate, chiar dacă atunci, pe moment, nu am înțeles de ce. Pentru mine, de exemplu, este importantă latina pentru că atunci când studiez Requiem înțeleg limba, sau atunci când vizitez o biserică și scrie în latină sau în greacă înțeleg și pot să traduc, și atunci mă simt foarte bine. Dar cu siguranță aș adăuga muzica în școală, pentru a înțelege lumea mai ușor. Nu am făcut nici geografie prea multă, aveam doar o idee vagă despre cum arată lumea. Numai acum, când călătoresc, pot spune că știu geografie în adevăratul sens al cuvăntului. Mi-ar fi plăcut să fac mai multă geografie în școală pentru că astăzi totul este interconectat. Trebuie să cunoaștem geografia în primul rând pentru că suntem cetățeni ai întregii lumi, nu doar ai Italiei sau ai României.

Am văzut că ai un compozitor român în repertoriu, George Enescu.

Nil Venditti: Am avut Rapsodia Română în repertoriul unui concurs la care am participat la București, dar mi-ar plăcea enorm să mai studiez Enescu pentru că m-am îndrăgostit de Rapsodie. Este fabuloasă!

Îmi place să dirijez muzica pe care oamenii nu o prea cunosc, iar orchestrele nu o cântă foarte des. Nu sunt compozitori cunoscuți, dar au muzică foarte bună pe care vreau cumva să o scot în lumina reflectoarelor. De asemenea, pentru dirijorii mai tineri este important să aducă ceva nou. Dacă merg în fața unei orchestre cu partitura a șasea a lui Tchaikovsky, de exemplu, toți vor zice că au mai cântat-o de nenumărate ori, iar publicul se va plictisi.

Ți-e frică de ceva?

Nil Venditti: Îmi este frică de albine și să nu îmi găsesc jumătatea.

Simți că ți-ai trăi visul din copilărie?

Nil Venditti: Da. Mă simt ca și cum aș fi câștigat la loterie și sunt pe drumul cel bun. Dar trebuie să fiu foarte atentă. Trebuie să merg mereu în sus, sau cel puțin să mă mențin acolo unde sunt. Este dificil când ajungi la un nivel de unde nu mai ai voie să scazi, dar îmi place.

Care este visul tău de acum?

Nil Venditti: Să găsesc acea persoană care să fie alături de mine mereu. Dar persoana asta are o misiune tare grea pentru că viața mea e complicată. Eu pot spune că sunt o persoană simplă, dar programul mi-e mereu plin de călătorii, concerte… Caut răbdare, și asta e foarte greu de găsit acum.

Recomndă-mi o carte și o melodie.

Nil Venditti: A 29-a simfonie a lui Mozart și „Novecento” de Alessandro Baricco, carte după care s-a făcut și filmul The legend of the pianist on the ocean, pe care îl recomand, de asemenea.

for english version, click here.