de Patricia Cîrtog

Vineri, 23 iulie 2021. La sala „Ioan Besoiu” are loc spectacolul de teatru-dans „Sunt o babă comunistă”. E ultima reprezentație din stagiunea de vară a Teatrului de Balet Sibiu. Oamenii se adună în holul Sălii „Ioan Besoiu” la 18:15. Spectacolul începe la ora 19:00. Observ domni vârstnici, în costum, cum își ascund perciunii după urechi. Doamnele se parfumează înainte să dea biletul la scanat. Un grup de tineri îmbrăcați lejer povestesc despre efectele psihologice ale comunismului asupra populației. Vârstnicii îi privesc cu judecată. Copiii au venit cu bunicii și părinții. O doamnă se grăbește pe scări în timp ce spune: „De abia aștept să îl văd pe Ovidiu Dragoman!”. Directorul Teatrului de Balet Sibiu, Ovidiu Dragoman, se întoarce pe scenă după o pauză de 30 de ani. Din  cauza situației pandemice, Teatrul de Balet Sibiu funcționează de aproape un an cu mai puțin de jumătate din numărul de dansatori necesar.

În sala de spectacol, carpeta „Răpirea din Serai”  îmi atrage privirea. E aceeași imagine pe care o văd  în camera bunicii mele. Un televizor decorat cu un mileu alb – oare de ce e atât de mare televizorul? Ce însemna el pentru oameni în perioada comunistă? Trei băbuțe – grații atemporale – stau la taclale pe o bancă, în fața blocului gri. Începe „Sunt o babă comunistă”.

Bancul cu „Tovarășul muscă” dă naștere unui personaj care va zbura printre spectatori. În scenă apare Emilia – o pensionară ce locuiește într-un bloc comunist, alături de Țucu, soțul ei. Primește un  telefon de la fiica lor, Alice, plecată în străinătate. Alice va veni acasă alături de logodnicul ei canadian, Alan, iar Emilia începe pregătirile: spală, calcă, gătește și merge la coafor. Seara, aflați în bucătăria apartamentului, cei doi soți își acordă un dans ce le trezește nostalgia tinereții, însă și neputința fizică, oboseala. Emilia nu poate dormi. Nu împărtășește cu Țucu fricile cu privire la ginerele său, astupându-și de multe ori gura, ochii, urechile.

Dar ce să vezi? Alan și Alice decid să se întâlnească la restaurant. Alan poartă blugi și cămașă scoasă din pantaloni. Țucu poartă costum. Conversațiile dintre ei sunt rigide ca oasele Emiliei și Alan nu pare un băiat bine crescut. La masă, Alan lansează o întrebare: „How was the comunism?”. Atunci, Emilia se întoarce cu gândul acasă, în satul său natal. Pe ritmurile Ciulendrei, micuța Emilia face  tizic – turtă din balegă și paie folosită drept combustibil. Se ține de nas și își repetă: „Nu sunt proasta satului! Vreau la oraș!”. Cu toate astea, copilăria ei nu e lipsită de culoare, de joc. Fetele din sat, cu șurțe înflorate și batice, invită publicul la dans.

Lumina se stinge în sală când Emilia ajunge la oraș. Se angajează la o fabrică, unde repetă sacadat mișcări ce îi solicită doar brațele și îi amorțesc mintea.  Halatele albastre și mișcarea repetată formează un monoton animat doar de roșu, culoarea celor de la putere.

Întoarsă în prezent, Emilia primește un alt apel de la Alice. Când o întreabă cu cine votează, doar firul telefonului păstrează legătura dintre cele două. Se contrazic pe o tonalitate gravă a muzicii clasice – realitățile lor sunt diferite. Emilia se răstește: „Sunt o babă comunistă!”. Cozi, înghețată împărțită de mai mulți copii, ture pe aceeași bicicletă, jocuri în elastic se învârt în mintea Emiliei, împărțită între relația cu fiica ei, acum însărcinată, și nostalgia vremurilor trecute. Din geamul apartamentului său, Emilia pune în balanță frămâtările, iar decizia în privința votului înclină spre…

La sfârșit, se aud versurile „Opriți timpul, clipa asta minunată în suflet vreau s-o păstrez.”. Observ cum bunicii își privesc nepoții cu lacrimi la colțul ochilor. Aud sunetul tare al aplauzelor care nu se mai sfârșesc. Personajul unei bătrânici de pe scenă strigă: „Trece-ți acasă!”. Noi ne supunem, cu toate că am da orice pentru încă o tură pe afară.

credi foto: TBS, Ovidiu Matiu