Text: Oana Ciucă Lázár, editor: Cristina Ghinea

Primul gând a fost să le dăm un „semn” adolecenților că suntem aici, că îi vedem și ne gândim să îi implicăm în proiectele pe care le organizăm cu Asociația Capital Cultural. La revista Exercițiul 18 am lucrat, în cei patru ani, cu zeci de elevi și studenți, care ne-au dus și ne-au plimbat prin lumile lor imaginative, am aflat care sunt bucuriile, nevoile, neputințele. Și-am ajuns și la profesori, și la părinți. Și aici am dat de alte întrebări, greutăți, dar și de nevoia reciprocă de comunicare și acceptare.

Nu putem să gândim proiecte pentru adolescenți fără ca părinții și adulții din jurul lor să fie implicați, să facă parte din întreg procesul. Așa că „Semn că însemni” s-a transformat în locul unde părinții, adolescenții și specialiștii și-au dat întâlnire și au încercat să răspundă la întrebări, să găsească împreună soluții, să se asculte și să se sprijine reciproc.

Peste 100 de părinți au participat până acum în cadrul întâlnirilor de lucru sau de informare, marca „Semn că însemni”, și aproape 80 de adolescenți au venit la atelierele de lucru, să afle cum să facă față stresului examenelor, provocărilor, resurselor și nevoilor în relația lor cu părinții.

Cristina Ösz, Adela Răulea, Iuliana Muntean și Elena Bouleanu sunt psihoterapeutele care au gândit și moderat atelierele organizate în cadrul proiectului „Semn că însemni”. Le-am întrebat de ce s-au implicat în acest proiect, care sunt primele reacții din partea adolescenților și părinților, dar și cum și-ar dori să continue acest proiect.

Oana Ciucă Lázár: De ce ai ales să te implici în proiectul Semn că însemni?

Adela Răulea: Îmi place să cred că funcționăm mai bine conectați, cred în puterea comunității, în ideile împărtășite și în susținere. Când am auzit prima dată de proiectul „Semn că însemni” și am văzut logoul și sloganul, m-a emoționat perspectiva din spatele proiectului, aceea de grijă, de a-i vedea pe cei de lângă noi, pe adolescenți, de a-i conține și a le reflecta faptul că sunt importanți. Am considerat oportună inițiativa de a-i implica pe părinți, și aici cred că pot participa și eu cu ceea ce știu pe partea de psihoeducație și cu ceea ce practic. Știam deja că părinții au nevoie de informații, îi întâlneam și în cabinet foarte deschiși și dornici de astfel de interacțiuni cu specialiștii. Și știu că atunci când Cristina mi-a prezentat proiectului (și îi mulțumesc), mi-am direcționat gândul către una din intențiile finale: mai multă conectare în familii și o dinamică armonioasă.

După experiența primelor ateliere pe care le-ai susținut, cum te-ai simțit?

Adela Răulea: Primul atelier a fost pentru mine cu multe emoții și conștientizări legate și de rolul meu profesional, dar și de contactul cu părți din mine, cum ar fi și adolescenta Adela. La primul atelier, pregătind sala la Biblioteca Astra, m-am conectat puternic cu partea de adolescentă care explora lumea (acum ceva ani 🙂 în zona liceului (pe atunci): Octavian Goga, Biblioteca Astra, Parcul Astra. I-am invitat și pe părinți să se conecteze cu adolescentul lor interior ca apoi să ne uităm la adolescență dintr-o perspectivă diferită, eliberată de anumite clișee și să o percepem ca o perioadă unică, plină de creativitate și vitalitate, de resurse pe măsura provocărilor. M-am simțit mereu onorată să fiu parte din acest proiect, și să privesc cu părinții spre această perioadă a adolescenței cu curiozitate și să îi susțin să se împuternicească în rolul de experți în propria relație cu adolescenții lor (și prin asta mă refer la a nu adera la o viziune exterioară, cu sfaturi rupte de contextul propriu).

Ce nevoi au părinții?

Adela Răulea: Nevoile părinților sunt diverse. Cred că aș putea să le împart în câteva categorii mari, una dintre ele, poate cea mai complexă, ar fi relația cu adolescentul, incluzând aici comunicarea cotidiană, gestionarea conflictelor, întâmpinarea emoțiilor. Părinții verbalizează provocări și dificultăți și în zona limitelor, accesului la tehnologie, își exprimă fricile legate de consumul de substanțe și angajarea în anturaje care ar putea susține comportamente nedorite. Performanța academică este experimentată deseori ca o sursă de tensiune și distres în familii.

Foarte valoros la aceste ateliere este faptul că părinții vin cu situații concrete, discută și împărtășesc gânduri și experiențe Adela Răulea, psiholog și psihoterapeut integrativ 37 între ei, și de mult ori observ normalizare, observ descărcare și multă susținere în grup.

Unul dintre ateliere pe care l-ai susținut a fost „Stresul în adolescență – între motivație și dificultate. Cum susținem adolescenții în perioadele dificile?”. Poți să ne spui câteva idei principale și pentru cei care nu au putut ajunge la atelier?

Am discutat cu părinții despre stres cu fațetele lui pozitive (eustres) și cele consumatoare (distres). Am întors perspectiva către părinți în a identifica modalitățile și ariile unde ei se confruntă cu stresul și măsura în care îi impactează în relația cu adolescenții. Ne-am uitat la adolescență din perspectiva specificului ei ca perioadă de dezvoltare și cum este perceput stresul și impactul lui. Reglarea emoțională a adultului și felul în care întâmpinăm emoțiile adolescentului în perioadele de stres a fost un aspect la care au apărut multe idei și întrebări, și a rămas un subiect de revizitat și în alte ateliere.

Cum ți-ai dori să se dezvolte Semn ca însemni?

Adela Răulea: În primul rând, mi-aș dori ca acest proiect să continue, în oricare formă îndeplinește așteptările și nevoile comunității, și cele ale beneficiarilor direcți, părinți și adolescenți. Observ că multă susținere a venit către acest proiect, multă dedicare și implicare din partea specialiștilor și multă deschidere și interes din partea părinților și adolescenților. Așadar, îmi imaginez că, în mod firesc, proiectul se va așeza mai mult și va continua să prindă contur sau să se redefinească dinspre părinți/adolescenți către specialiști.

Pentru implicarea mea personală, pe viitor mi-aș dori ca atelierele sau sesiunile de informare din acest proiect să le adaptez și mai bine pe nevoile părinților. Și aici mă refer la faptul că după primele ateliere am colectat multe din temele generale abordate din care se desprind alte subteme specifice.

Pe viitor, am în minte două teme pe care mi-aș dori să le abordez. Prima ar fi Doliul în adolescență – cum îi susținem pe adolescenți în perioadele în care trec printr-o pierdere. Și a doua temă, pe care mi-aș dori să o dezvolt într-un atelier cu părinții, ar fi despre cum ne conectăm cu partea ludică și cum aducem în cotidian jocul și creativitatea spre a le folosi ca resurse în relația cu adolescenții.

Interviul a apărut și în format tipărit, în revista Exercițiul 18, numărul 8.