Text: Oana Ciucă Lázár, editor: Cristina Ghinea

Primul gând a fost să le dăm un „semn” adolescenților că suntem aici, că îi vedem și ne gândim să îi implicăm în proiectele pe care le organizăm cu Asociația Capital Cultural. La revista Exercițiul 18 am lucrat, în cei patru ani, cu zeci de elevi și studenți, care ne-au dus și ne-au plimbat prin lumile lor imaginative, am aflat care sunt bucuriile, nevoile, neputințele. Și-am ajuns și la profesori, și la părinți. Și aici am dat de alte întrebări, greutăți, dar și de nevoia reciprocă de comunicare și acceptare.

Nu putem să gândim proiecte pentru adolescenți fără ca părinții și adulții din jurul lor să fie implicați, să facă parte din întreg procesul. Așa că „Semn că însemni” s-a transformat în locul unde părinții, adolescenții și specialiștii și-au dat întâlnire și au încercat să răspundă la întrebări, să găsească împreună soluții, să se asculte și să se sprijine reciproc.

Peste 100 de părinți au participat până acum în cadrul întâlnirilor de lucru sau de informare, marca „Semn că însemni”, și aproape 80 de adolescenți au venit la atelierele de lucru, să afle cum să facă față stresului examenelor, provocărilor, resurselor și nevoilor în relația lor cu părinții.

Cristina Ösz, Adela Răulea, Iuliana Muntean și Elena Bouleanu sunt psihoterapeutele care au gândit și moderat atelierele organizate în cadrul proiectului „Semn că însemni”. Le-am întrebat de ce s-au implicat în acest proiect, care sunt primele reacții din partea adolescenților și părinților, dar și cum și-ar dori să continue acest proiect.

Oana Ciucă Lázá: De ce ai ales să te implici în proiectul Semn că însemni?

Iuliana Muntean: Încă de la începutul activității mele profesionale ca psiholog clinician și ulterior ca psihoterapeut, atenția mea s-a îndreptat asupra lucrului cu copiii și adolescenții, context care a facilitat înțelegerea nevoii stringente de descoperire și separare de imaginea parentală, individualizare a adolescentului în perioada tranziției între copilărie și adolescență. E o perioadă de confuzie, în care ei caută repere externe și în afara familiei, în încercarea de a afla cine sunt. Proiectul ,,Semn că însemni” este o oportunitate de a contura cadrul necesar pentru psihoeducație și dezvoltarea psihoemoțională a adolescenților din comunitatea sibiană.

După experiența primelelor ateliere pe care le-ai susținut, cum te-ai simțit? Ce nevoi au adolescenții?

Iuliana Muntean: Primele ateliere susținute în cadrul proiectului ,,Semn că însemni” au adus în prim[1]plan curiozitatea tinerilor de a se descoperi, dincolo de programele parentale și a presiunii experimentate din partea societății (șabloane comportamentale).

Am observat nevoia lor de a se coregla în dinamica cu părinții, de a gestiona conflictul venit din furie cu vinovăție (loialitate vs. dorința de desprindere), aspect care vine și cu o orientare spre exterior- peer group-ul: nevoia de apartenență, de acceptare, validare, identificare a propriilor valori și resurse interne. Noua generație a început să înțeleagă importanța relației cu sinele și că este nevoie să fie ok în relație cu ei, pentru ca mai apoi acest aspect să se oglindească în contactul cu ceilalți.

Am cunoscut adolescenți preocupați de cultivarea grijii de sine, a inteligenței relaționale, a sănătății emoționale și interpersonale. Cadrele de lucru au devenit spațiu de exprimare a propriilor lor conflicte interioare, aspect care m-a ajutat să înțeleg nevoia echilibrării discrepanței dintre real și ideal, necesitatea modificării convingerilor limitative despre ceea ce ei ,,trebuie” să fie, bagaj care îi împinge în neîncredere și anxietate, rușine.

Unul dintre atelierele pe care le-ai susținut a fost „Bullying și cyberbullying. Ce fac atunci când mă simt lipsit de putere?”. Poți să ne spui câteva idei principale și pentru cei care nu au putut ajunge la atelier?

Iuliana Muntean: Unul dintre atelierele pe care le-am susținut a fost ,,Bullying și Cyberbullying. Ce fac atunci când mă simt lipsit de putere?”, în care am vorbit cu adolescenții despre ceea ce este pentru ei fenomenul de bullying, contextele și factorii predispozanți ai cyberbullyingului. Am discutat despre vizibilitatea și expunerea în online, făcând diferențierea între senzația de familiaritate și intimitate emoțională, spațiul personal. Am explorat rolurile pe care le adoptăm în contexte sociale și felul în care triunghiul dramatic apare, triggerii, trăirile emoționale, posturile care revin fiecărui personaj: victimă, erou/ salvator, persecutor/ bully.

Aplicând filtrul compasiunii, am privit ca observatori externi dinamica: ce nevoi neexprimate are persoana care intră în rolul de victimă, ce scenarii nerezolvate există, tendința de a cădea în neputință și rușine. Am căutat împreună care sunt „cupoanele” – comportamentele repetate care aduc recompense și senzația falsă de putere, celui care intră în rolul de bully. De asemenea, am explorat mecanismele de coping sau cum ne apărăm, vorbind despre blamare, autoblamare, catastrofare (,,este cel mai rău lucru care mi s-a întâmplat”), punerea în perspectivă sau recalibrarea impactului negativ al evenimentului, reevaluare pozitivă, focalizarea asupra planificării (strategii folosite pentru a ieși din blocaj).

Am scos din zona de judecată fiecare rol, pentru a-l putea înțelege, pentru a scoate în lumină experiențele personale, îmbrăcate în frică, furie ori rușine. Atelierul a facilitat și descoperirea unor răspun[1]suri despre cum setăm limite sănătoase în relații.

Cum ți-ai dori să se dezvolte Semn că însemni?

Iuliana Muntean: Îmi doresc ca ,,Semn că însemni” să devină o comunitate în care specialiștii din domeniul Sănătății Mintale să își dea întâlnire cu adolescenții și părinții de adolescenți pentru a putea pune bazele unei generații de mâine conștiente, ancorate în încredere, cu putere interioară venită din onestitate și vulnerabilitate emoțională.

Interviul a apărut și în format tipărit, în revista Exercițiul 18, numărul 8.